Stanislaw Lem - Catarul

Cauza pentru care Osborn și-a lăsat mașina și a pornit-o pe jos cu bastoanele de golf a rămas nelămurită. Sticluța goală și urmele de apă de colonie din mașină sugerau că s-o fi simțit rău la un moment dat sau poate îl încercase un leșin și s-a frecat pe la tâmple. Autopsia n-a dovedit prezența alcoolului sau a vreunei otrăvi în sânge. Cu puțin înainte de a părăsi hotelul, Osborn a ars la coșul de gunoi câteva coli de hârtie scrise. N-a mai rămas din ele nici o urmă lizibilă, dar printre lucrurile lui Osborn, rămase la hotel, s-a găsit un plic gol, adresat prefectului, de parcă acesta ar fi intenționat să se adreseze poliției, dar apoi a renunțat.

Al treilea american, Emmings, era corespondent de presă la United Press International. Întors din Orientul Apropiat, de unde trimisese reportaje în Statele Unite, s-a oprit la Napoli. La hotel a spus că va rămâne cel puțin două săptămâni, dar în a zecea zi a plecat pe neașteptate. Şi-a cumpărat la agenția British European Airways bilet pe ruta Napoli-Londra și n-a fost nevoie decât de un simplu telefon ca să se afle că, după sosirea la Londra, s-a sinucis în toaleta aeroportului. Şi-a tras un glonț în gură și, fără să-și mai revină, a murit după trei zile, la spital.

Cauza plecării lui era cât se poate de clară — din însărcinarea agenției United Press, primind o telegramă, a început să facă la Londra cercetări în legătură cu zvonurile despre un nou scandal în Parlament. Emmings era cunoscut prin curajul și echilibrul său. Ca ziarist, apăruse în mai multe locuri cu conflicte militare — în Vietnam, iar mai înainte, ca reporter-debutant, după capitularea Japoniei, la Nagasaki, de unde trimisese un reportaj care l-a făcut faimos.

În fața unor asemenea fapte, aspirantul, care își continua ancheta, a vrut să zboare la Londra, în Orientul Apropiat, chiar în Japonia, dar superiorul lui i-a cerut să interogheze persoanele care se întâlniseră cu Emmings în timpul șederii acestuia la Napoli. Iar intra în joc personalul hotelului, pentru că Emmings călătorea singur. Nu s-a constatat nimic deosebit în comportarea sa. Numai femeia de serviciu, care a aranjat camera după plecarea lui, și-a amintit că în baie și în chiuvetă erau urme de sânge, iar pe jos a găsit un bandaj însângerat. La autopsia efectuată la Londra s-a constatat că Emmings avea o tăietură pe partea stângă a gâtului. Rana închegată era acoperită cu un plasture. S-a ajuns la concluzia că Emmings încercase încă de la hotel să se sinucidă, tăindu-și venele la gât, dar apoi s-a bandajat singur și a plecat la aeroport. Şi el făcea băi de sulf, se ducea mereu la plajă, se plimba prin golf cu o barcă cu motor închiriată, adică avea o comportare cât se poate de normală.

Cu trei zile înainte de data la care se întâmplase nenorocirea, s-a dus la Roma să se întâlnească cu atașatul de presă al ambasadei americane, un vechi cunoscut al lui. Atașatul declară că Emmings era foarte bine dispus, dar, conducându-l cu mașina la aeroport, a observat că se uita stăruitor pe geamul din spate. Mai în glumă, mai în serios, l-a întrebat pe Emmings dacă nu și-a făcut niscaiva dușmani în organizația El Fatah. Emmings a zâmbit numai, răspunzând că asta era cu totul altă chestiune, despre care nu-i putea spune nimic, dar nu era mare pagubă, pentru că și așa, în scurt timp, urma să apară pe primele pagini ale ziarelor. Patru zile mai târziu nu mai trăia.

Luându-și câțiva agenți ca ajutoare, aspirantul s-a dus iarăși la centrul balnear ca să parcurgă registrele ultimilor ani. La Vittorini era primit din ce în ce mai dușmănos, pentru că aceste intervenții continue ale poliției puneau într-o lumină proastă bunul renume al întreprinderii. Totuși i s-au adus registrele și în ele s-au găsit alte opt urme.

Cum mecanismul evenimentelor rămăsese confuz, aspirantul se ocupă, în primul rând, de bărbații de vârstă mijlocie, străini, cu un mod de viață regulat, ale căror urme însă se opreau brusc între prima și cea de-a doua săptămână ale șederii în centrul lui Vittorini.

Două urme s-au dovedit a fi inocente. Era vorba de cetățeni americani care, fără voia lor, au trebuit să părăsească centrul pe neașteptate, primul, pentru că la firma lui izbucnise o grevă, celălalt, pentru că fusese citat la tribunal ca reclamant împotriva unei firme de construcții pentru executarea defectuoasă a gurilor de apă de pe proprietatea sa. Judecarea procesului fusese devansată din cauze fără importanță.

Ancheta în problema patronului firmei în care se ajunsese la grevă a fost anulată mult mai târziu, când omul acela era mort, iar fiecare caz de deces era cercetat cu atenție. În ultimă instanță s-a aflat de la poliția americană că murise de apoplexie, la două săptămâni după întoarcerea în Statele Unite. Răposatul suferea de mulți ani de scleroză a creierului. Următoarea pistă — cea de-a treia — avea, ce-i drept, o bază penală, dar n-a fost inclusă în dosar, deoarece motivul bruștei “dispariții” a acelui american fusese arestarea lui de către poliția locală. Aceasta acționase la recomandarea Interpolului și descoperise asupra lui o mare cantitate de heroină. Aștepta ziua judecății într-o închisoare napolitană.

Așa au fost eliminate trei urme din opt. Alte două erau îndoielnice. Într-un caz era vorba de un american de vreo patruzeci de ani care mergea la Vittorini pentru tratament balnear, dar nu la băi de sulf, și a încetat să se mai ducă acolo pentru că-și rănise șira spinării în timp ce făcea schi nautic. Era în urma bărcii, cu zmeul prins de umeri, ceea ce îi dădea posibilitatea să se ridice deasupra apei și să plutească în aer. Barca a făcut o întoarcere prea bruscă, din care cauză el a căzut de la o înălțime de peste zece metri. A stat multă vreme imobilizat în ghips. Şoferul bărcii era și el american, un bun cunoscut al rănitului; totuși, accidentul n-a fost complet scos din cauză, din cauza faptului că omul acesta, în spital fiind, avea temperatură mare și începuse să aiureze. Diagnosticul oscila între un soi de boală exotică, luată de undeva, și o intoxicație alimentară prelungită.

Următorul accident îndoielnic era în legătură cu un pensionar de aproape șaizeci de ani, italian naturalizat în America, care, având o rentă în dolari, s-a întors la Napoli, orașul lui natal. Ca reumatic, făcea băi de sulf, dar le-a întrerupt, socotind că-i fac rău la inimă. S-a înecat în baie, în propria-i locuință, șapte zile după ultima ședință în centrul balneologie. Autopsia a dezvăluit umplerea plămânilor cu apă și încetarea bruscă a inimii. Medicul legist n-a văzut în asta nimic suspect; ancheta efectuată la cererea celor doi Vittorini, lovindu-se de această chestiune, a scos-o, totuși, din nou la suprafață. S-a iscat bănuiala că pensionarul nu s-a înecat din cauza unei căderi bruște, ci că cineva l-ar fi împins în apă: ușa de la baie nu era închisă pe dinăuntru. Interogarea rudelor nu a oferit bazele confirmării acestor bănuieli, mai ales că lipsea și motivul material, renta fiind viageră.

Ultimele trei din cele opt urme stabilite s-au dovedit a fi fierbinți, pentru că duceau spre noi victime, cu o soartă caracteristică pentru seria în creștere. Iar era vorba de bărbați singuri, în pragul andropauzei, dar nu erau numai americani. Unul dintre ei, Ivar Olaf Leyge, era inginer la Malmo. Al doilea, Karol Heinz Schimmelreiter, austriac, era originar din Graz. Al treilea era James Brigg, care se dăduse drept scriitor, dar era numai un simplu scenarist, lucrând pentru cine se nimerea. Venise din Washington prin Paris, unde stabilise contacte cu Editura Olympia Press, specializată în literatură erotică și pornografică. La Napoli locuise într-o familie italiană, care-i închinase o cameră. Gazdele nu știau despre el nimic, în afară de ceea ce le declarase el însuși când se mutase în casa lor, și anume că vrea să studieze “viața celor de la marginea societății”. Nu știau nimic de faptul că Brigg frecventa centrul balneologie, în cea de-a cincea zi n-a venit noaptea acasă. A dispărut fără urmă. Înainte de a anunța poliția, vrând să se convingă de solvabilitatea chiriașului, gazdele au descuiat cu altă cheie camera lui și au văzut că, o dată cu chiriașul, dispăruseră și lucrurile lui. Nu mai era decât o valiză goală. Atunci și-au adus aminte că Brigg ieșea zilnic cu o servietă plină doldora și se întorcea cu una goală. Întrucât această familie se bucura de o reputație ireproșabilă și închiria camere de multă vreme, se cuvenea să le dai crezare. Brigg avea o statură atletică, un început de chelie și o cicatrice pe buza de sus. Nu avea familie, în orice caz nu reușiseră să dea de ea. Întrebat, editorul parizian declarase că Brigg îi făcuse propunerea scrierii unei cărți despre culisele concursurilor de frumusețe din America. El respinsese oferta ca fiind neatrăgătoare. Toate aceste informații puteau fi cât se poate de adevărate. N-au putut fi nici confirmate, nici respinse. Brigg dispăruse așa de bine, că nu a fost găsit nimeni care să-l fi văzut după ce părăsise camera închiriată. Cercetările la nimereală în mediul prostituatelor, proxeneților, narcomanilor n-au dat nici un rezultat. Şi așa, cazul lui Brigg a fost trecut în rândul celor îndoielnice, dar, oricât de ciudat ar suna aceasta, rămânea la dosar, pentru că Brigg suferea de boala fânului.