Stanislaw Lem - Catarul

Următorul individ, a cărui istorie a fost reconstituită, se numea Ian E. Swift, tot cetățean al Statelor Unite, englez de origine, în vârstă de cincizeci și doi de ani, director al unei mari firme de mobilă din Boston; acesta a sosit la Napoli cu vaporul în primele zile ale lunii mai, a plătit băile la centrul Adriatica, dar după o săptămână a renunțat. La început a locuit lângă Livorno, într-un hotel ieftin, de unde s-a mutat la luxosul “Excelsior” în aceeași zi în care a încetat să mai meargă la băi. Investigațiile efectuate pe rând în ambele hoteluri păreau a fi în legătură cu doi oameni diferiți. Swift, pe care și-l aminteau cei din Livorno, zăbovea multă vreme în cameră, ocupat cu corespondența sa comercială, plătise un fel de pensiune, adică întreținerea pe o zi întreagă, pentru că revenea mai ieftin, iar seara mergea la cinema.

Swift de la “Excelsior” a închiriat o mașină cu șofer, și-a angajat un detectiv particular, cu care umbla prin localurile de noapte, pretindea să i se schimbe zilnic așternutul, își trimitea singur fiori la hotel, agăța pe stradă fetele, invitându-le la plimbare și la cină, și, în sfârșit, cumpăra de prin magazine tot ce se nimerea. Viața asta dezordonată a durat cu totul patru. zile. În cea de-a cincea zi, a lăsat la recepție o scrisoare către detectiv; acesta a citit-o foarte mirat și a încercat să-l prindă la telefon pe Swift, care însă nu i-a răspuns, deși era în cameră. Nu și-a părăsit camera toată ziua, n-a coborât nici la prânz, a comandat cina sus, iar când chelnerul i-a adus-o, a găsit camera goală. Swift discuta eu el stând în picioare, în spatele ușii întredeschise de la baie. La fel s-a comportat și în ziua următoare, de parcă n-ar fi putut suporta nici măcar figura chelnerului. Ciudățeniile astea continuau în momentul în care la “Excelsior” și-a făcut apariția Harold Kahn, un vechi cunoscut al lui Swift și fost colaborator, care se întorcea în America după o ședere mai lungă în Japonia. Aflând întâmplător că Swift locuiește în același hotel, se dusese la el și, după patruzeci și opt de ore, amândoi au plecat la New York cu un Supersonic Panamerican.

Cazul lui Swift a fost inclus în serie, deși părea a fi netipic, câtă vreme nu avea un epilog tragic. Totuși, multe lucruri arătau că Swift îi datora numai lui Kahn întoarcerea fericită acasă. Detectivul particular declară că Swift făcuse asupra lui impresia unui ins nu întru totul normal. Îi povestise despre legăturile lui cu organizația teroristă “Puterea Nopții”, pe care intenționa, chipurile, s-o finanțeze, în schimbul protecției oferite de aceasta în fața amenințării unui asasin plătit, trimis de concurența din Boston pe urmele lui. Detectivul avea să fie prezent la acele negocieri și, totodată, să-l apere împotriva atentatelor. Totul suna neverosimil, și detectivul a tras repede concluzia că acel client se află sub influența unui narcotic. A renunțat brusc la serviciile detectivului printr-o scrisoare laconică, la care-a adăugat o bancnotă de o sută de dolari. Despre cei care-l amenințau n-a spus nimic, în afară de faptul că-l asaltau la hotelul din Livorno, ceea ce nu corespundea adevărului: nu primise acolo nici o vizită.

N-a fost ușor să se obțină de la Kahn amănunte despre ceea ce s-a întâmplat între el și Swift la Napoli, deoarece nu exista nici o bază pentru pornirea cercetărilor de către poliția americană. Nici Swift, nici Kahn nu încălcaseră cu nimic legea, amândoi se întorseseră în America fără peripeții, Swift își conducea mai departe firma, dar partea italiană insista, în speranța că Harold Kahn cunoștea anumite lucruri care puteau arunca lumină asupra întâmplărilor de până atunci. La început, Kahn n-a vrut să spună nimic și abia după ce a fost inițiat parțial în fondul mai larg al chestiunii, obținând asigurarea unei discreții absolute, s-a învoit să facă declarații în scris. Procesul-verbal al acestor declarații a dezamăgit profund partea italiană. Swift l-a primit pe Kahn cât se poate de bine, ce-i drept, după ce s-a convins, din spatele ușii, că are de-a face într-adevăr cu el. Cu oarecare jenă, și-a recunoscut “prostiile” pe care le făcuse în ultima vreme, asta din cauză că fusese otrăvit. Se purta absolut normal, dar nu părăsea camera, pentru că-și pierduse încrederea în detectivul pe care-l angajase. Considera că detectivul trecuse “de partea cealaltă”. I-a arătat lui Kahn o pagină de scrisoare în care cineva îi cerea douăzeci de mii de dolari, amenințându-l cu otrăvirea. Scrisoarea aceea o primise încă la Livomo și a ignorat-o, dar rău a făcut, pentru că a doua zi după termenul în care trebuia să depună banii ceruți, a simțit așa o slăbiciune, că de-abia s-a putut scula din pat. O jumătate de zi l-au chinuit halucinațiile și amețelile, așa că și-a făcut în grabă bagajele și s-a mutat la “Excelsior”. Nu conta însă pe faptul că ar fi putut scăpa așa de simplu din chingile șantajului și atunci a angajat un detectiv, fără să-i spună însă de la bun început de ce are nevoie de el. Dorea ca mai întâi să-l supravegheze el însuși pe omul acesta, în fond, un străin, și l-a pus “la încercare”, ducând acel mod de viață amintit. Toate acestea erau oarecum o parte dintr-un întreg rațional, și un singur lucru nu era clar: de ce Swift a rămas la Napoli câtă vreme n-avea nici un rost să stea acolo. Afirma că băile de sulf i-au ușurat suferințele reumatice și voia să le ducă până la capăt ca să-și facă efectul. Argumentul acesta l-a convins la început pe Kahn, dar, chibzuind mai pe îndelete asupra a ceea ce îi povestise Swift, acesta socoti istoria respectivă ca puțin vrednică de crezare. Îndoielile i-au fost întărite de cele auzite despre isprăvile lui Swift de la serviciul hotelului. Acesta nu făcea altceva decât să taie frunză la câini, punând la cale orgii cu femei dubioase, numai așa, ca să-l încerce pe detectivul pe care-l angajase. I-a spus-o în față lui Swift. Acesta a răspuns că Kahn are dreptate, recunoscuse doar că acționase în stare de tulburare, fiindcă fusese otrăvit. Acum, Kahn, aproape sigur că prietenul său își cam pierduse mințile, hotărî să-l ia cât mai repede în Statele Unite și făcu aceasta prin tactica faptului împlinit. A achitat nota la hotel, a cumpărat bilete de avion și nu l-a scăpat din ochi pe Swift până ce nu și-au împachetat totul împreună, ca apoi să plece la aeroport. Din unele neconcordanțe aflate în procesul-verbal se putea trage concluzia că Swift n-a acceptat acest ajutor dezinteresat al prietenului său fără oarecare împotrivire. De la serviciul hotelului s-a aflat că, înainte de plecare, cei doi americani s-au certat strașnic, și chiar dacă în afară de cuvinte Kahn s-a folosit de argumentul forței, era clar că nu puteau aștepta din partea lui informații care să stimuleze ancheta. Singura dovadă materială — scrisoarea — dispăruse; Kahn a văzut numai prima pagină și-și aducea aminte că era scrisă la mașină, că era una dintre cele câteva copii la indigo, de aceea literele erau neclare, că engleza lui era plină de greșeli gramaticale și, în sfârșit, că Swift, întrebat acum în America, ce s-a întâmplat cu scrisoarea, a zâmbit și a deschis biroul, ca s-o scoată și să i-o dea lui Kahn, dar n-a găsit-o în sertar. Swift însuși a refuzat categoric să răspundă la orice întrebare legată de aventurile sale napolitane. Specialiștii au sesizat în materialul obținut o serie de fapte verosimile, dar amestecate cu altele lipsite de sens. Compunerea unor scrisori cuprinzând șantaje, pe mai multe file groase o dată, era un cunoscut procedeu de îngreunare a identificării mașinii la care a fost scris textul, pentru că în felul acesta trăsăturile individuale ale literelor erau mult voalate. De fapt, aceasta este o metodă relativ nouă, pe care profanii, în genere, n-o cunosc, ceea ce ar dovedi autenticitatea scrisorii. În schimb, comportarea lui Swift era cu totul neobișnuită. Un om supus șantajului, când ajunge să creadă că amenințările la adresa lui încep să se împlinească, nu procedează ca el. Experții au ajuns deci la convingerea că, în acest caz, s-au întretăiat două chestiuni deosebite: constrângerea, desigur, reală, ca încercare de obținere a unei sume de bani, pusă la cale la Livorno de către un localnic (spre o asemenea idee conducea engleza defectuoasă a scrisorii), precum și demența temporară care l-a trăsnit pe american. Chiar dacă a fost așa, chestiunea, inclusă în ansamblul mai larg al investigațiilor întreprinse, nu făcea decât să le întunece, în loc să aducă lămuriri, pentru că așa-numita nebunie a lui Swift, prin felul ei de manifestare, semăna mult cu evoluția tipică și a altor cazuri.