Stanislaw Lem - Catarul

Dosarul cuprindea deja nouă cazuri cu o evoluție misterioasă și cu un final de obicei tragic. Impresia de asemănare între ele era de netăgăduit, dar nu se putea porni mai departe o anchetă penală pentru găsirea vinovaților, deoarece nimic nu arăta pe unde pot fi căutați, nici măcar dacă aceștia existau. Lucrul cel mai ciudat s-a întâmplat după închiderea dosarului lui Mittelhorn: pensiunea a transmis prefecturii scrisoarea care venise pe numele lui, deși adresantul murise de un an. Scrisoarea trimisă din Lausanne, cu adresa scrisă la mașină, cuprindea numai o filă de hârtie, nescrisă. Nu s-a putut stabili cine a expediat-o. Nu putea fi nici vreo glumă extravagantă a unui cititor al ziarelor, pentru că presa nu publicase nici un cuvânt pe tema primei scrisori fără conținut. În ceea ce mă privește, am în chestiunea asta o convingere personală, dar prefer să n-o dezvălui deocamdată.

În sfârșit, în legătură cu ultimele două cazuri, unul aparține trecutului, celălalt este de dată mai recentă. Am să încep cu cel mai vechi. Cu ani în urmă, locuise la Porției, lângă Herculanum, un neamț din Hanovra, pe nume Johann Titz. Își alesese o mică pensiune cu o vedere frumoasă spre Vezuviu, care-l interesa pentru că specialitatea lui era producția de ilustrate și intenționa să editeze o întreagă serie cu Vezuviul. De altfel, venise în special pentru tratament, deoarece suferea de astm, din copilărie. Se expusese la soare atât de intens, încât se cam arsese. Dermatologul pe care-l consultase la Napoli i-a interzis să se mai bronzeze și a fost surprins de reacția furioasă a pacientului, care susținea că trebuie să stea mai departe la soare, pentru că numai așa va scăpa de astm. Medicul lui din Hanovra îl asigurase că acesta e leacul cel mai bun. Titz făcea băi de nămol într-un mic stabiliment, venind zilnic de la Herculanum. Din Germania venise cu mașina lui. În ziua de 9 mai s-a simțit râu; avea amețeli și crezu că s-a intoxicat. I-a făcut scandal gazdei sale, acuzând-o că i-a servit pește stricat, așa că n-o să-i plătească nimic. Până la urmă, i-a plătit și a părăsit pensiunea. După plecarea lui, vrând să facă curățenie prin camera în care locuise, femeia a descoperit pe perete inscripția “Aici am fost ucis”, cu tuș negru. Tușul intrase bine de tot în tencuială și nu putea fi șters decât zugrăvind din nou, așa că proprietara pensiunii a făcut plângere împotriva fostului locatar. În vremea asta, Titz, care plecase spre nordul țării, nu departe de Milano, aflat în linie dreaptă pe autostradă, a cotit brusc la stânga și, trecând peste gazonul verde care despărțea șoseaua în două, a luat-o pe cealaltă parte, împotriva direcției de mers, ignorând semnalele luminoase și claxonările repetate ale conducătorilor auto. Lucru de mirare: a parcurs, în felul acesta, aproape patru kilometri, forțând mașinile care-i veneau din față la manevre disperate. Unii șoferi au susținut, mai târziu, că părea să caute în trafic un “anume” autoturism pentru a se ciocni cu el. Întâlnind un camion uriaș de cursă lungă de la Intertrans, l-a ocolit, strecurându-se iar pe gazonul din mijlocul șoselei și apoi întorcându-se din nou pe aceeași direcție contrară, pentru ca, după mai puțin de un kilometru, să se lovească de o mică Simca, în care călătorea o familie cu un copil. Numai copilul a scăpat, cu răni grave. Titz, care mergea cu viteză maximă, fără centura de siguranță, a murit pe loc, la volan. Presa a lansat întrebarea dacă n-a fost o nouă formă de sinucidere, în care făptașul căuta să provoace cu dinadinsul și moartea altor oameni. Cu siguranță, ciocnindu-se cu un trailer masiv, Titz ar fi pierit numai el, și de aceea n-a profitat de o asemenea “ocazie”. Accidentul a fost înscris în dosar ca neîndoielnic, când s-a aflat de întâmplările care au precedat ciocnirea. Dincolo de Roma, Titz s-a oprit la un Service, pentru că motorul îi cam slăbise, și i-a implorat pe băieți să urgenteze reparația cât or putea, întrucât îl urmărește un “bandit roșu”. Montorii au crezut că e o glumă, dar și-au schimbat părerea când clientul le-a promis câte 10 000 de lire pentru repararea motorului într-un sfert de oră, și s-a ținut de cuvânt. Mai mult, a plătit asemenea “premii” tuturor mecanicilor stației, nouă la număr. L-au crezut scrântit la cap. Poate că nu s-ar fi reușit identificarea lui, dacă neamțul, plecând din fața atelierului, n-ar fi lovit una dintre mașinile parcate, stricându-i caroseria; cum nu s-a mai oprit, i s-a notat numărul de înregistrare.

În schimb, ultimul accident era în legătură cu Arthur T. Adams II, care trăsese la hotelul napolitan “Vesuvio”, cu intenția de a face băi vreo trei săptămâni; după numai câteva zile, a renunțat la ele, căci s-a dovedit că era alergic la sulf. Era un bărbat solid, de patruzeci și nouă de ani, vioi, dar blând din fire, deși nemulțumit de viață: de vreo zece ori își schimbare meseria. A fost, pe rând, funcționar de bancă, lucrător la Medicare, vânzător de piane, apoi a dat lecții prin corespondență în domeniul sistemului bancar, după care a fost profesor de judo și de karate, și pe deasupra mai avea și alte pasiuni. A câștigat brevetul de parașutist, a fost astronom amator și, timp de un an, a editat neregulat o revistă cu titlul Arthur T. Adams II, în care publica o serie de comentarii la temele care tocmai îl interesau. A multiplicat-o pe banii lui, trimițând-o apoi pe gratis mai multor zeci de cunoscuți. A fost membru al feluritelor societăți, de la cea dianoetică până la asociația celor atinși de boala fânului. Întorcându-se cu mașina la Roma, pe drum a avut atitudini destul de extravagante. Ba mergea cu viteză maximă, ba se oprea într-un loc pustiu; în altă parte a cumpărat o anvelopă, deși n-avea nevoie de ea, iar furtuna care l-a prins lângă Roma a petrecut-o în mașina oprită la marginea șoselei. Patrulei de poliție care l-a întrebat dacă are vreun necaz i-a răspuns că i s-au defectat ștergătoarele. În realitate, funcționau. A ajuns la Roma în timpul nopții și, deși își rezervase la Napoli o cameră în hotelul “Hilton”, a cutreierat prin alte hoteluri, întrebând de o cameră liberă, și abia când n-a găsit nici una s-a întors la “Hilton”. A doua zi a fost găsit mort în pat. Autopsia a arătat un pneumotorax mijlociu, inimă mărită, precum și o hiperhemie a organelor, tipică pentru moartea prin strangulare. Nu se știa totuși cum s-a ajuns la asta. Concluzia medicului legist oscila între moarte provocată de încordarea peste măsură a sistemului senzorial și sufocarea din cauza slăbirii mușchiului inimii în urma unei crize astmatice. Cazul fusese comentat o vreme de presa medicală de specialitate, care atacase concluzia medicului legist ca fiind greșită. Numai sugarii se înăbușă, uneori, când dorm cu capul în pernă. Dacă un adult își astupă nasul și gura cu așternutul, se va trezi imediat. Că Adams ar fi suferit de astm, nu se știa nimic, așa că n-aveau de unde să apară asemenea crize. Ce mai rămăsese? Poziția în care fusese găsit Adams: zăcea pe burtă, cu capul în perna pe care și-o apăsase cu mâinile pe față. Dacă așa ceva putea fi cotat drept sinucidere, medicina legală nu notase în analele ei un asemenea caz. Se mai vorbea și de moarte din cauza spaimei, dar, deși asemenea cazuri există, moartea de acest gen nu poate fi provocată de un coșmar în timpul somnului. Interpolul a preluat cazul cu multă întârziere, când au ajuns în America scrisorile pe care defunctul le trimisese din Napoli fostei sale soții, cu care păstrase după divorț bune relații. Scrisorile, trimise la un interval de trei zile, au sosit toate o dată, deoarece corespondența se îngrămădise din cauza grevei poștașilor. În prima scrisoare, Adams scria că este zdrobit, că are halucinații, “la fel ca acelea când mănâncă zahăr cubic”. Cuvintele acestea erau în legătură cu perioada anterioară divorțului, când Adams și soția lui luau psylocybină cu zahăr. Nu înțelegea ce anume, acum, după cinci ani, putea provoca halucinații “monstruoase”, care-l tulburau mai ales noaptea. A doua scrisoare avea cu totul alt ton și conținut. Halucinațiile continuau, ce-i drept, dar încetaseră să-i mai provoace neliniști, pentru că le descoperise cauza: