Stanislaw Lem - Catarul

— Ai fost cândva sub influența halucinogenelor?

— Da. În America, înaintea acestei acțiuni. LSD, psylocybină, mescalină — sub control medical.

— Înțeleg. Te-ai antrenat Dar pot să știu și eu pe ce ai contat intrând în acest rol? Dumneata însuți.

— La ce mă așteptam? Am fost un optimist moderat. Contam pe faptul că vom stabili măcar dacă a fost crimă sau întâmplare.

— Atunci ai fost un mare optimist! Capcana napolitană există — asta mi se pare de” netăgăduit Dar nu este un mecanism de ceasornic, mai degrabă o loterie. Simptomele care se disting prin fluctuații, capricii, pot stagna sau chiar se pot retrage. Nu-i așa?

— Fără îndoială.

— Vezi? Modelul poate fi un teren luat în vizor. Poți să fii ucis ori pentru că ai fost luat drept o muscă, ori ca urmare a frecvenței tirului. Dar, așa sau altfel, există cineva, de partea cealaltă, care ține să ucidă cât mai mulți!

— A, așa judecați lucrurile? Oarba întâmplare nu exclude crima?

— Se înțelege. Dar dumneata n-ai crezut tot așa?

— Mai degrabă nu. Cândva a circulat o asemenea sugestie, însă am auzit că, dacă ar fi fost să fie așa, atunci s-ar corija în mod corespunzător investigațiile…

— Da, desigur! Un om rău sau un destin rău! Dar chiar în limbă s-a încetățenit expresia corriger la fortune [6] A îndrepta soarta . Așa e. De ce n-ați pus în aplicare comunicarea bilaterală?

— Ar fi fost prea incomodă. Nu puteam umbla încărcat de sus până jos de electronică. Şi mai era o dificultate, care rezulta din cazul lui Swift. Cel care a fost salvat de un cunoscut care a locuit în același hotel. Swift prezentase atât de sugestiv închipuirile sale, încât aproape îl convinsese pe celălalt.

— Aha! Folie en deux? [7] Nebunie în doi Se punea problema ca dumneata să nu-l poți face pe îngerul dumitale păzitor să se întoarcă la mirajele sale, dacă ar fi fost cazul?

— Întocmai.

— Te rog să mă corectezi dacă mă-nșel: din unsprezece oameni, doi au scăpat cu viață, iar unul a dispărut. Se numea Brigg. Așa e?

— Da, dar Brigg ar fi deja al doisprezecelea. Nu l-am scos definitiv din serie.

— Prea puține date, nu crezi? Şi acum — succesiunea în timp. Relatarea dumitale este, sub acest aspect, prost construită, fiindcă e înșelătoare. Cuprinde cazurile în ordinea descoperirii lor, ceea ce este cu totul accidental, și nu în ordinea în care s-au produs. Câte sezoane au fost? Două?

— Da. Titz, Coburn și Osborn acum doi ani. Atunci a dispărut și Brigg. Toți ceilalți sunt de anul trecut.

— Iar anul acesta?

— Dacă s-a întâmplat ceva, o să aflăm nu mai devreme decât la toamnă. Mai ales că ancheta, care a tratat toate cazurile ca un singur tot, a fost închisă.

— Dacă le-ați cernut bine, totul apare ca o serie ascendentă: în prima parte, trei victime, în cea de-a doua, opt. Așa e. Dumneata ai fost o momeală nu numai la Napoli, ci și aici, la Paris…

— Cum adică?

— Mi s-a întins o cursă. Trebuie să recunosc: chestiunea mă atrage! în modul în care mi-ai relatat-o, îmi apare cât se poate de clară! Regularitatea întâmplărilor pur și simplu bate la ochi. Dar din faptul că toți ii-au spart capul cu ea deduc că este perfidă. Perfidă, deși convingerea că este vorba de un tip de nebunie pe care nimeni n-a provocat-o cu premeditare se adâncește tot mai mult, cu fiecare în parte. Ești de aceeași părere?

— Desigur. Este o părere generală. În caz contrar, nu s-ar fi renunțat la anchetă.

— Atunci, de unde bănuiala că n-ar fi fost o crimă?

— Cum să spun… Asta e ca și cu o fotografie. La fel ca și cu o reproducere în grilă a pozei. Cu ochiul liber se vede conturul general al figurii, dar nu amănuntele. Dacă te uiți cu lupa, parcă se vede ceva mai bine, dar parcă se și împrăștie. Luăm atunci cele mai puternice lentile și imaginea dispare, pentru că se diseminează în puncte mărunte. Fiecare separat înseamnă ceva, împreună nimic.

— Vrei să zici că, acceptând ipoteza unei serii întâmplătoare de otrăviri, o poți combate cu atât mai ușor cu cât mai meticuloase sunt cercetările?

— Chiar așa.

— Dar când se trece la ipoteza făptașilor, la fel?

— La fel. Rezultatele sunt, mai mult sau mai puțin, următoarele: nimeni n-a otrăvit pe nimeni și nimeni nu avea cu ce să se otrăvească. Nu mai puțin…

Am ridicat din umeri.

— Atunci de ce țineți atât de mult la această alternativă — crimă sau întâmplare?

— Păi, ce altceva ar mai putea fi?

— Să zicem, asta — arătă un France Soir de pe birou. Ai citit ziarele de azi?

Şi indică doar câteva titluri mari: “Bombă în Labirint”, “Masacru pe scările rulante”, “Misteriosul salvator al unei fetițe”.

— Da, am zis. Ştiu ce s-a întâmplat.

— Ei, poftim. Un caz clasic de crimă a vremurilor noastre, atât premeditată, cât și întâmplătoare. A pierit cel care s-a găsit în cercul ei.

— Dar asta-i cu totul altceva?!

— Nu e totuna, fără îndoială. Anumite trăsături personale erau făcute pentru o moarte la Napoli, și nu pe aeroportul din Roma. Se înțelege! Dar chiar și omul acela, Adams, i-a scris soției despre crima fără adresă, folosind imaginea cuielor risipite pe șosea. E clar că e un model prea simplu. Dar tot atât de clar este și faptul că, dacă în spatele acestor decese se ascunde cineva, atunci nu ține la nimic altceva mai mult decât ca să creeze impresia că el, în genere, nu există!

Am tăcut, dar Barth mi-a aruncat o privire iute, s-a ridicat, a făcut câțiva pași prin cameră, s-a întors la locul lui și m-a întrebat:

— Şi ce crezi dumneata despre toate astea?

— Pot să spun numai ceea ce mă șochează cel mai mult. Dacă se administrează otravă, ne așteptăm întotdeauna la aceleași simptome.

— Si nu erau întotdeauna aceleași? Am înțeles că da. O succesiune destul de tipică: faza surescitării și agresivității, faza închipuirilor, cel mai adesea ideea de persecuție, faza descendentă, ca fuga din Napoli sau chiar din viață. Fiecare a fugit cum a putut, cu mașina, cu avionul, chiar pe jos, sau a folosit un ciob, un brici, un șnur de perdea, un glonț în gură, tinctură de iod…

Am avut impresia că vrea să se laude cu memoria lui.

— Da, simptomele erau asemănătoare, dar, dacă treci la cercetarea atentă a biografiei fiecărei victime, e surprinzător…

— Da, ce anume?

— În genere, felul morții nu. depinde de caracterul muribundului. Că doar nu depinde de caracter dacă mori de pneumonie, de cancer sau într-un accident de automobil. Sigur, sunt excepții, de pildă moartea profesională a piloților de avioane… dar în principiu nu există o relație între modul de viață și cel al morții.

— Într-un cuvânt, moartea este nespecifică în raport cu individul, să zicem. Şi mai departe?

— Domnule, mă înnebunești cu demonologia dumitale! Cum să-nțeleg asta?

— Textual. Un înotător cu experiență se îneacă. Un alpinist piere într-o cădere. Un maniac al volanului într-o ciocnire frontală pe șosea.

— Ia stai, stai puțin! Acest maniac al volanului era Titz?

— Da. Avea trei mașini. Două sport. A murit la volanul unui Porsche. Mai departe: un om fricos moare fugind…

— Ăsta cine era?'

— Osborn. A murit când și-a lăsat mașina, făcând pe lucrătorul de la drumuri.

— N-ai pomenit nimic de lașitatea lui!

— Scuzele mele. Varianta prescurtată pe care v-am prezentat-o omite multe aspecte. Osborn lucra la asigurări, el însuși fiind asigurat, și avea renumele de om care evită orice fel de risc. Când s-a simțit amenințat, s-a apucat să scrie poliției, dar l-a cuprins teama, a ars scrisoarea și a fugit. Adams, un excentric, a murit așa cum a trăit — într-un mod ieșit din comun. Reporterul curajos s-a ținut bine până la sfârșit, ca să termine cu un glonț…