Stanislaw Lem - Catarul

— Şi asta n-a fost tot o fugă?

— Nu cred. I s-a cerut să plece la Londra. S-a înmuiat pentru o clipă, și-a tăiat venele, dar s-a bandajat singur și a plecat să-și facă datoria. S-a sinucis pentru că n-a reușit. Se vede că era plin de orgoliu. Nu știu care putea să fie sfârșitul lui Swift, dar în tinerețe a fost un caracter slab tipic, un fiu risipitor… Castele de nisip, excese… Avea mereu nevoie de cineva mai puternic. Nevasta, prietenul. Totul s-a repetat la Napoli.

Încruntat, Barth își freca bărbia cu degetul, privind înainte cu ochi inexpresivi.

— Mda, în principiu, este explicabil. Regresul… Întoarcerea la o perioadă anterioară a vieții; nu sunt specialist, dar halucinogenele provoacă probabil… Dar ce spun toxicologii? Psihiatrii?

— Unele simptome analoge cu LSD-ul, dar LSD-ul nu este așa de specific față de individ. Farmacologia nu cunoaște remedii atât de specifice. Când am cunoscut viața acestor oameni, am avut impresia că nici unul nu a degenerat în firea lui, dimpotrivă, și-a dezvăluit-o într-un soi de exagerare caricaturală. Cel econom devine un zgârie-brânză, pedantul… anticarul acela a tăiat o zi întreagă o valiză de hârtii în fâșii subțiri… O adevărată mină de date… Dacă pot să vă las documentele, vă puteți convinge și singur.

— Chiar te rog. Acest factor X ar fi deci “otrava personalității”. Asta, în realitate… dar, pornind de aici, pare-se că nu se ajunge la nici o rezolvare. Sondajul psihologic poate arăta cum acționează acest factor, dar nu cum intră în pielea victimei.

Stătea aplecat în față, cu capul în jos, uitându-se la mâinile cu care-și ținea genunchiul și, brusc, ridică privirea spre mine.

— Am să-ți pun o întrebare personală… Îmi dai voie?

Am înclinat din cap aprobativ.

— Ce s-a întâmplat cu dumneata în timpul simulării? Cum te simțeai? Ai fost sigur fără întrerupere?

— Nu. În general, era neplăcut — altfel decât sunt privite lucrurile din America. Nici măcar prin faptul că foloseam lucrurile celui decedat, cu asta m-am obișnuit repede. Se considera că eram special predestinat pentru această operație, dată fiind profesia mea…

— Da? întrebă el mirat.

— Pentru public pare a fi o profesie fascinantă, dar nu e decât rutină, plictiseală, iarăși rutină și scurte momente de excitație.

— Aha! Aproape la fel ca la Napoli, nu?

— Da, mai ales că suntem antrenați să ne auto-observăm. Indicatorii organelor pot să te înșele, și atunci ultimul indicator este omul.

— Așadar, rutină și plictis. Şi de unde atunci excitație la Napoli? Când și unde?

— Când mi-a fost teamă.

— Ţi-a fost teamă?

— Da, cel puțin de două ori. Asta mi-a produs o oarecare satisfacție.

Vorbeam cu greutate, într-atât era de insesizabil ceea ce spuneam. El nu mă slăbea din ochi.

— Îți place să-ți fie frică?

— Nu pot să spun nici da, nici nu. E bine, dacă ceea ce poate să facă omul corespunde cu lucrul la care el ține. Eu țineam, de obicei, la ceea ce nu puteam. Există o cantitate nedefinită de feluri ale riscului, dar pe mine nu mă atrage riscul banal, să zicem, cum ar fi ruleta rusească. Ar fi o frică stearpă… În schimb, ceea ce nu poate fi definit, prevăzut, limitat, m-a atras întotdeauna.

— De aceea ai hotărât să te faci astronaut?

— Nu știu, poate. Suntem considerați ca niște cimpanzei ingenioși, conduși de la distanță printr-un computer terestru. Programul și planul. Ordinea supremă ca stigmat al civilizației al cărei pol opus este asta — și am arătat gazeta cu fotografia scărilor romane de pe prima pagină. Nu cred că a fost așa. Dar, chiar dacă era așa, pe Marte urma să fim singuri. Ştiam de la început că defectul meu fizic o să atârne deasupra mea ca sabia lui Damocles, pentru că timp de șase săptămâni pe an, când crește prima iarbă, nu sunt bun de nimic. Ce-i drept, contam pe faptul că pe Marte nu există iarbă… Asta e cât se poate de sigur, și superiorii mei tot așa gândeau, dar până la urmă alergia aceasta m-a împins pe poziția de rezervă, în care nu mai aveam nici o șansă.

— Să zbori spre Marte?

— Da.

— Dar ai rămas în rezervă?

— Nu.

— Aut Caesar, aut nihil? [8] Ori Cezar, ori nimic

— Dacă vreți.

Își desfăcu brațele și se cufundă în fotoliu. Cu pleoapele pe jumătate lăsate, părea a medita asupra vorbelor mele. Mișcă din sprâncene, zâmbind imperceptibil.

— Să ne întoarcem pe Pământ! Oare toți acești oameni erau alergici?

— Sigur, aproape toți. Într-un singur caz nu s-a putut dovedi asta. Alergiile erau diferite — în special la praful ierburilor, apoi astmul…

— Dar pot să știu când ți-a fost frică? Ai amintit adineauri…

— Mi-amintesc două asemenea momente. O dată în restaurantul hotelului, când Adams a fost chemat la telefon. E un nume des întâlnit, era vorba de altcineva, dar o clipă mi s-a părut că nu e o întâmplare.

— Ţi s-a părut că e chemat la telefon un defunct?

— Nu, da' de unde! Credeam că se pune la cale ceva. Că asta e un semn care mi se adresează mie, în așa fel încât nimeni din cei prezenți să nu poată ști despre ce e vorba.

— Nu te-ai gândit că ar putea fi cineva din echipa dumitale?

— Nu. Asta nu intra la socoteală. În nici un caz, ei nu aveau voie să mă contacteze. Dacă s-ar fi produs ceva care ar fi lichidat acțiunea noastră, să zicem, izbucnirea războiului, ar fi venit la mine Randy — conducătorul operațiunii. Dar numai atunci.

— Scuză-mă că te bat la cap, dar e important pentru mine. Așadar, a fost chemat Adams. Dar, dacă cel chemat te-a vizat pe dumneata, asta ar însemna că a pătruns în jocul dumitale și-ți dă de înțeles asupra acestui fapt, că doar dumneata n-ai acționat ca Adams!

— Tocmai asta e. Cred că tocmai de aceea m-a cuprins teama. Am vrut să mă duc la telefon.

— De ce?

— Ca să am primul contact cu aceștia — cu acea altă parte. h astfel de contact ar fi fost mai bun decât nimic.

— Înțeleg. Dar nu te-ai dus?

— Nu, fiindcă a apărut autenticul Adams.

— Iar a doua oara?

— Asta era deja la Roma, noaptea, în hotel. Aveam aceeași cameră în care a murit, în somn, Adams. Ce mai, am să v-o spun și p-asta. S-au luat în considerare diferite roluri. Nu era neapărat nevoie să pășesc pe urmele acestui om, se vorbea despre alții, dar am participat la consfătuiri și am înclinat balanța de partea lui Adams.

M-am oprit, văzând cum îi străluceau ochii.

— Îmi imaginez. Nici vreo manie, nici marea nici autostrada — pur și simplu un apartament sigur, închis, singurătate, confort și moarte. Nu-i așa?

— Poate că da, dar atunci nu mă gândeam la asta. Se credea, probabil, că am ales itinerarul lui, contând pe descoperirea acelor revelații pe care urma să le obțină și să le ascundă undeva, dar n-a fost așa. Omul acesta îmi era oarecum simpatic.

Deși mă atinsese cu o clipă înainte prin al său Aut Caesar, aut nihil, mă arătam mai expansiv decât era normal, într-atât țineam la el. N-aș putea spune când anume afacerea asta a devenit pentru mine o obsesie. La început tratasem impersonalitatea ca pe o rutină, căreia trebuia să mă supun, pentru că aceasta era miza jocului. Nu știu nici eu când m-a atras cu totul, ca apoi să mă respingă. Crezusem în acea groază promisă, doar aveam dovezi că nu era o invenție; aproape că intrasem în cercul ei și tocmai asta s-a dovedit a fi o iluzie. N-am fost acceptat. Am jucat rolul lui Adams cum m-am priceput, dar n-am ajuns la parametrii destinului acestuia, n-am retrăit nimic cu adevărat, și de aceea nu știam nimic. Poate că vorbele lui Barth m-au emoționat într-atât, deoarece erau adevărul gol-goluț. Kerr, colegul lui Fitzpatrick, care. era freudian, ar fi spus desigur că voiam să mizez pe o singură carte, pentru că preferam să mor decât să pierd, dar, la drept vorbind, preferam să mor pentru că pierdeam; opțiunea mea pentru Adams ar fi introdus întreaga acțiune în schema freudiană a impulsului lui Thanatos. Așa ar fi spus, cu siguranță. Mi-era totuna. Ajutorul francezului acestuia era precum abaterea de la codul alpinismului — cedam locul ca să-l las înainte pe cel aflat primul pe coardă —, dar preferam asta, decât un fiasco absolut Nu voiam, nu puteam să pierd totul în acest fel, ca unul dat afară pe ușă.