Stanislaw Lem - Catarul

— Dar te pricepi la chimie, nu glumă!

— Eu însumi le iau de ani de zile. Fiecare alergic este puțin și propriul său medic. În America am luat un echivalent de-al lor, pentru că plimasina este un preparat elvețian. Așa și cel cu catarul, Charles Decker, și el a luat acest medicament, și totuși nu i s-a clintit un fir de păr… ia, ia stați!

Am rămas cu gura deschisă ca un idiot. Barth mă privea în tăcere.

— Toți au chelit… am rostit într-un târziu.

— Chelie?

— Un început de chelie. Ia stați puțin. Da. Şi Decker avea o mică tonsură în creștetul capului, și totuși — nimic.

— În schimb, dumneata nu chelești, observă Barth.

— Cum? A, da, nu chelesc. Ăsta-i un defect? Dar câtă vreme lui Decker nu i s-a întâmplat nimic, cu toate că a chelit… și, de fapt, ce legătură poate fi între căderea părului și un atac de demență?

— Şi ce legătură există între demență și diabet?

— Aveți dreptate, doctore, e o întrebare fără rost.

— Oare ați trecut total cu vederea chestiunea asta, a căderii părului?

— Ei, știți doar, treaba a fost cam așa. I-am diferențiat pe cei care au murit de cei care s-au întors întregi la Napoli. Trăsătura aceasta a ieșit clar în evidență. Necazul era mai întâi acela că o cădere a părului se putea constata în mod sigur numai la un sinucigaș, pentru că unii dintre cei salvați puteau să ascundă faptul că obișnuiau să poarte perucă. Amorul propriu al omului este în acest domeniu nemaipomenit de sensibil, și e greu să-i tragi de păr și să-i examinezi de aproape, câtă vreme ei, oamenii, nu-și doresc acest lucru. Diagnosticul ar fi presupus găsirea atelierului calotehnic în care respectivul individ și-a comandat peruca sau transplantul de păr, dar pentru așa ceva pur și simplu n-am mai avut nici timpul, nici oamenii disponibili.

— Ați considerat oare acest lucru atât de esențial?

— Părerile erau împărțite. Unii socoteau că nu avea importanță, mai ales când era vorba de a stabili dacă printre cei câțiva pacienți salvați ai lui Stella existau oameni care-și ascundeau calviția. Care ar putea fi însă legătura cu întâmplările tragice ale altor reumatici?

— Bine, dar dacă ați avut în vedere și podoaba capilară, de ce ai fost atât de surprins adineauri?

— Din păcate, era o corelație negativă. Am fost surprins de faptul că nici unul dintre cei decedați nu-și ascunsese chelia. Nici unul nu purtase perucă, nu avusese nici transplant, nici păr infiltrat în scalp… Există 6 asemenea operație.

— Ştiu. Şi mai departe?

— Nimic, în afară de faptul că toate victimele cheleau și nu-și ascundeau suferința, în schimb printre cei salvați erau atât unii cu chelie, cât și alții cu păr obișnuit. Mi-am dat seama că Decker avea tocmai un început de chelie, nimic mai mult. Mi s-a părut că dădusem peste o “urmă fierbinte”. Mai avusesem asemenea impresie, și nu o singură dată. Vă rog să înțelegeți că m-am obișnuit de mult cu asta și am deja vedenii. Spiritele…

— O, asta e de-acum o istorie cu viziuni, cu invocații misterioase… sau poate că e ceva în toate astea?

— Credeți în spirite? l-am întrebat, cu ochii holbați.

— Poate ar fi de-ajuns ca ei să creadă. Ce părere ai? Să zicem că la Napoli acționează un prezicător care-i vânează pe străinii bogați…

— Bine, să admitem! am acceptat, răsucindu-mă în fotoliu. Şi mai departe?

— Ne putem imagina în fond cum, prin diferite trucuri și procedee, se străduiește să le câștige încrederea, cum le dă pe gratis eșantioane ale unui minunat elixir adus direct din Tibet, care nu este nimic altceva decât un decoct narcotic, menit să producă o totală dependență de el, sau să lecuiască orice suferințe posibile — și așa, dintre o sută, să zicem, o mie de asemenea inși, zece sau unsprezece, din comoditate, luând o prea mare doză dintr-o dată…

— Aha! am exclamat. Ei da, dar italienii ar fi știut chestia asta. Adică poliția lor. De fapt, mișcările unora dintre victime au fost reconstituite în așa măsură, încât se știa la ce oră respectivul ieșise din hotel, cum era îmbrăcat în momentul acela, 'de la care chioșc își cumpăra ziarele, în care cabină de pe plajă se dezbrăca, unde și ce mânca, la ce spectacol de operă fusese, așa că puteam să fi scăpat un asemenea vraci sau “guru” într-un caz sau altul, dar nu în toate cazurile… Nu, nici pomeneală de așa ceva. Şi pe urmă, ar fi fost și prea puțin verosimil. Italienește aproape că nu știau, și, de altfel, un suedez cu studii superioare, un anticar, un antreprenor serios ar fi umblat pe la vreo ghicitoare italiancă? în sfârșit, nici nu aveau timp pentru asta…

— Mă las convins, dar nu învins, așa că am să mai trag o dată! zise Barth, ridicându-se din fotoliu. Dacă s-au lăsat prinși de un cârlig care i-a tras în mod delicat, atunci era un cârlig care nu lăsa urme! De acord?

— De acord.

— Așadar, “ACEL CEVA” i-a prins într-un mod particular, intim, personal și, în același timp, efemer. Sexul!?

N-am răspuns imediat.

— Nu. Fără îndoială, unii au avut legături erotice fugitive, dar nu despre asta-i vorba. Am pătruns în viața lor cu atâta precizie, încât ceva așa de “gras” ca femeile, excesele, bordelul nu ne-ar fi scăpat. Trebuie să fi fost ceva pur și simplu din cale-afară de banal…

M-am mirat eu însumi rostind aceste cuvinte, pentru că până atunci nu gândisem în felul acesta. Dar asta nu era altceva decât apă la moara lui Barth.

— O banalitate mortală? De ce nu! Ceva față de care se cedează, vreo înclinație tăinuită, bine ascunsă de lume. Dar poate să fie și un lucru de care nici mie, nici dumitale nu ne-ar fi rușine. Poate că pentru o anumită categorie de oameni dezvăluirea unei asemenea slăbiciuni ar fi o compromitere catastrofală…

— Cercul s-a închis, am intervenit, fiindcă v-ați întors pe terenul de unde m-ați gonit mai înainte: al psihologiei…

Afară se auzi un sunet ca de trâmbiță. Doctorul se ridică — mi s-a părut neașteptat de tânăr —, se uită în jos și amenință cu degetul. Sunetul încetă. Mirat, am observat că se înserase, m-am uitat la ceas și m-a cuprins o mare jenă — eram la el de vreo patru ore! M-am ridicat să-mi iau rămas-bun, dar nici n-a vrut să audă.

— A, nu, nu, domnul meu! Mai întâi, ai să rămâi la noi, la cină, al doilea, n-am ajuns încă la nici o concluzie, iar al treilea, sau mai degrabă primul lucru, e că trebuie să-mi cer scuze. Am schimbat rolurile! M-am luat de dumneata ca un judecător de instrucție! Nu ascund faptul că am urmărit un anumit scop, nedemn de rolul unei gazde… Am vrut să aflu ceva despre dumneata și, prin dumneata, ceva ce nu voi afla din dosare. Farmecul problemei îl poate transmite numai omul, aceasta e convingerea mea. Si pe deasupra, am încercat să te zgândăresc nițel, chiar prin împunsături, și trebuie să spun că ai suportat bine totul, deși nu ai figura aceea ca la pocher, așa cum, poate, ți-o arăți… Dacă ceva mă dezvinovățește în ochii dumitale, aceasta e buna intenție, pentru că sunt gata să mă înham la așa o treabă… Dar să mai luăm loc. Masa încă nu e gata. La noi se sună…

Ne-am așezat. Dintr-o dată m-am simțit mai ușor.

— Am să mă ocup de asta, continuă el, deși nu prea văd mari șanse… Pot să te întreb cum vezi de fapt aportul meu?…

— Problema asta îngăduie, pare-se, abordarea unei analize cu mai mulți factori…, am început prudent, cântărindu-mi vorbele. Nu cunosc programul dumneavoastră, dar știu un număr de programe de tip GPS și cred că anchetatorul trebuie să-i cam semene. Este o afacere nu atât polițistă, cât mai degrabă cognitivă. Computerul n-o să-l dezvăluie, bineînțeles, pe făptaș, dar făptașul poate fi ușor scos din ecuație, ca o necunoscută. A rezolva chestiunea, ar însemna crearea unei teorii a morții acestor oameni. Legea care i-a ucis…