Stanislaw Lem - Catarul

— Atunci, ce credeți?

— Rezultă că au fost intoxicați sistematic, treptat și în mod continuu.

— Admiteți otrăvirea premeditată?

Zâmbi, arătându-și dinții de aur.

— Nu. Nu știu, poate au fost niscaiva spiriduși, poate muștele au zburat direct din vreun laborator farmacologic și li s-au așezat pe pâinea prăjită, iar mai înainte s-au plimbat pe derivatele aromate de lisergină, cele mai noi, dar știu numai una, că acest compus s-a concentrat în sângele victimelor pe îndelete.

— Dar dacă o fi fost vreun compus necunoscut…

— Nouă?

Rostise vorba în așa fel încât m-a făcut să zâmbesc.

— Da. Vouă. Chimiei. E oare imposibil?

Se strâmbă, lăsând aurul din gură să-i lucească.

— Compuși necunoscuți sunt mai mulți decât stelele din cer. Dar nu există din aceia care să fie în același timp și rezistenți și nerezistenți la metabolismul țesuturilor. Există un număr infinit de cercuri, dar nu există cercuri pătrate.

— Nu înțeleg.

— E foarte simplu. Compușii care dau simptome bruște creează în organism combinații solide, precum oxidul de carbon sau cianura cu hemoglobina. Asemenea compuși pot fi întotdeauna ușor descoperiți la autopsie. Mai ales când se aplică micrometodele — de pildă cromatografia. S-a aplicat așa ceva, dar nu s-a descoperit nimic! Dacă-i așa, atunci acest compus se dezintegrează ușor. Dacă se dezintegrează ușor, atunci el trebuie să fie administrat des, în doze mici, sau o singură dată, într-o doză masivă! Dar chiar dacă s-ar fi administrat într-o singură doză, atunci simptomele ar fi apărut după câteva ore, nu după câteva zile. Înțelegeți?

— Da. Înțeleg. Şi, după părerea dumneavoastră, nu există nici o alternativă?

— Da, cum să nu! Dacă în momentul administrării ar fi fost un compus cu totul inofensiv, unul care capătă calități psihotropice abia când se descompune în sânge sau în țesuturi. De pildă, în ficat. Străduindu-se să îndepărteze din organism compusul inofensiv, ficatul l-ar fi transformat în otravă. Aceasta ar fi o interesantă capcană biochimică, dar și o pură fantezie, pentru că așa ceva nu există și nu cred că ar putea exista.

— De unde această siguranță?

— Din faptul că farmacologia nu cunoaște o asemenea otravă, un asemenea “cal troian” sub nici o formă, iar dacă ceva nu s-a întâmplat niciodată, atunci este puțin probabil ca să se poată întâmpla.

— Atunci?

— Nu știu.

— Numai asta ați vrut să-mi spuneți?

Am fost obraznic, dar acest Lapidus mă enervase. De altfel, nu s-a simțit atins.

— Nu, încă ceva. Efectul acela putea fi o rezultantă.

— A administrării de substanțe diferite? De otrăvuri?

— Da.

— Dar atunci, nu mai încape nici o îndoială că au fost atentate premeditate!

În locul chimistului, interveni pe neașteptate Saussure.

— O domnișoară din Lombardia era în serviciul unui medic parizian, care locuia pe rue Saint Pierre, numărul patruzeci și opt, etajul al doilea. Sora ei, care urma să-i facă o vizită, a uitat numele străzii, și din Saint Pierre a făcut Saint Michel. S-a dus pe Boulevard Saint Michel, a găsit casa cu numărul patruzeci și opt, a urcat la etajul al doilea, a găsit firma doctorului, a sunat la ușă și a întrebat de Marie Duval, sora ei. Şi s-a întâmplat că tocmai pe altă stradă, la alt medic, să fie în serviciu o domnișoară care se numea tot Duval și care avea chiar același prenume — Marie —, ca și sora celei venite, dar era cu totul altă persoană. Şi acum, la întrebarea care a fost a priori probabilitatea acestei întâmplări, în genere, nu se poate da un răspuns rațional, adică credibil din punct de vedere matematic. Lucrul poate părea o bagatelă, dar vă spun — acesta e un abis! Singurul domeniu-model al teoriei probabilității este lumea după concepția lui Gibbs, lumea fenomenelor repetabile. Întâmplările unice nu se supun statisticii, căci au loc o singură dată, dar nu se poate vorbi totuși de probabilitatea lor.

— Nu există întâmplări unice, interveni Mayer, care făcuse tot felul de mine până atunci, umflându-și obrazul cu limba.

— Sunt, ripostă Saussure.

— Dar nu ca serii.

— Tu ești o serie unică de întâmplări. Fiecare dintre noi este.

— Distributiv sau colectiv?

Se anunța un duel al abstracțiilor, dar Lapidus îi puse fiecăruia mâna pe genunchi, exclamând:

— Domnilor!

Amândoi zâmbiră, Mayer își umflă iarăși obrazul cu limba, iar Saussure continuă:

— Se poate alcătui un grafic al frecvenței numelui Duval, al locuințelor medicilor parizieni, desigur, dar ce legătură poate fi între schimbarea lui Saint Pierre cu Saint Michel și frecvența apariției acestor nume ca denumiri de străzi în Franța? Şi ce valoare numerică s-ar cuveni să se atribuie cazului în care acea domnișoară ar nimeri, ce-i drept, în casa în care locuiește o oarecare Duval, dar la etajul al treilea, și nu la al doilea? într-un cuvânt, unde se închide suma relațiilor?

— Desigur, nu în infinit, întregi Mayer.

— Pot dovedi că este nu numai infinit la modul clasic, dar și transfinal.

— Scuzați-mă, doctore Saussure, am intervenit eu, continuându-mi vorba, ați spus acestea, pare-se, ca un apropos — dar în ce sens?

Mayer îmi aruncă o privire compătimitoare și ieși pe terasă. Saussure se arată a fi uimit de lipsa mea de pătrundere.

— Ați fost cumva pe aici, prin grădină, dincolo de foișor, unde sunt tufele de fragi?

— Da, am fost.

— E acolo o masă de lemn, rotundă, care are pe margini niște cuie de aramă, cu floarea lată. Ați văzut-o?

— Da.

— Credeți că e posibil să lași să curgă de la înălțime, cu o pipetă, atâtea picături de apă câte cuie sunt, astfel încât fiecare picătură să-și nimerească cuiul?

— Ei… dacă se calculează bine, atunci… de ce nu…

— Dar dacă picăturile ar fi lăsate orbește, atunci… nu?

— Bineînțeles că nu.

— Dar, stimate domn, ar fi de ajuns să plouă numai cinci minute, și fiecare cui și-ar primi în mod sigur picătura sa de apă…

— Cum adică…

Abia acum am început să înțeleg încotro bătea.

— Da, da, da! Concepția mea este radicală. Nu există nici un mister. Ceea ce este posibil, este hotărât de puterea ansamblului de întâmplări. Cu cât este mai puternic ansamblul, cu atât mai puțin probabile sunt întâmplările care pot avea loc în el. — Nu există serie de victime?…

— Victime sunt. Le-a produs mecanismul destinului. Din abisul incalculabilității, despre care am amintit, povestindu-vă o anecdotă, ați extras o anumită fracțiune specială, care se remarcă prin asemănarea mai multor factori. O considerați drept o întreagă serie și de aici rezultă caracterul ei misterios.

— Deci considerați, ca și domnul Lapidus, că trebuie să se caute cazuri regresive?

— Nu, pentru că nu le veți găsi. Un grup de soldați din linia întâi cuprinde un subgrup de morți și de răniți. Poate fi ușor individualizat, dar n-o să puteți individualiza un grup de soldați care au scăpat de glonț ca prin urechile acului de cei pe care glonțul i-a ocolit la o depărtare de un kilometru. De aceea n-o să aflați, în toată această afacere a voastră, nimic altceva, decât datorită întâmplării. Un adversar care cultivă strategia destinului poate fi învins numai cu aceeași strategie.

— Ce vă tot spune doctorul Saussurel se auzi din spate. Era Barth, în tovărășia unui bărbat slab, cu părul grizonat.