Stanislaw Lem - Catarul

Barth dorea să dea acceptării problemei de către colectivul său un accent de spontaneitate, sau poate că ținea să se laude cu noua locuință, astfel că, în a patra zi a șederii mele la el, într-o duminică, dădu o recepție. Urmau să vină vreo douăzeci de persoane. Nepregătit pentru asemenea situații oficiale, intenționasem să dau o fugă sâmbătă la Paris, să-mi iau niște haine mai acătării, dar Barth mi-a scos ideea din cap. Așa s-a făcut că am întâmpinat oaspeții la intrare, alături de cei doi soți, îmbrăcat numai în texas și pulover, amândouă roase și rupte, pentru că tot ce avusesem mai bun distrusese poliția italiană. Pereții camerelor de la parter fură dați la o parte și toată partea de jos a casei transformată într-un salon spațios. Serata a fost destul de bizară. M-am simțit printre tinerii bărboși și savantele în peruci puțin cam ca un musafir rătăcit, și puțin ca gazdă, căci locuiam și eu la familia Barth și îndeplineam, oarecum, onorurile casei. A trebuit să mă prezint, tuns și bărbierit, ca un bătrân cercetaș. Nu exista pic de rigiditate ceremonială, nici contrariul ei mai rău, bufonada bulversantă a intelectualilor. De altfel, o dată cu ultimele evenimente din China, maoiștii cam dăduseră bir cu fugiții. Am căutat să mă fac plăcut tuturor, pentru că veniseră să cunoască un astronaut suferind de catar și, totodată, comis-voiajor — detectiv ad interim. Discuția nepăsătoare alunecă repede spre chinurile lumii. De fapt nu era nepăsare, ci mai degrabă fugă de personalitate, pentru că vocația seculară a Europei cam trecuse, iar acei absolvenți de la Nanterres și Ecole Supérieure înțelegeau asta mai bine decât compatrioții lor. Europa ieșise din criză numai pe plan economic. Prosperity [11] Prosperitate se întorsese fără a fi însoțită și de bună dispoziție. Aceasta nu era frica celui operat de cancer față de metastază, ci conștiința faptului că spiritul istoriei a dispărut și, dacă urma să se întoarcă, atunci nu aici. Franța nu mai era în stare de nimic, și ei puteau să se ocupe nestingheriți de chinurile lumii, pentru că trecuseră de pe scenă în mijlocul spectatorilor. Prezicerile lui Mac Luhan se împlineau, dar pe dos, așa cum se întâmplă de obicei cu prezicerile. Apare acel cătun global al lui, numai că împărțit în două. Jumătatea mai săracă se chinuiește, iar cea mai bogată importă aceste chinuri prin televiziune și-i compătimește de departe. Se știe chiar că așa ceva nu mai poate dura multă vreme, dar oarecum mai durează. Nimeni nu m-a întrebat ce cred despre noua doctrină a Departamentului de Stat, doctrina “așteptării” în interiorul cordoanelor economice, așa că am tăcut. După chinurile lumii a venit rândul nebuniilor acesteia. Am aflat că un cunoscut regizor francez a hotărât să facă un film despre măcelul de pe scările rulante. Rolul eroului misterios urma să-l joace Belmondo, iar al fetei salvate de el — în loc de copil, deoarece cu un copil nu poți face dragoste — o renumită actriță engleză. Starul acesta feminin tocmai se măritase și invitase la noaptea nunții, pe atunci la modă în mod public, multe notabilități, ca să organizeze în jurul patului nupțial o chetă în beneficiul victimelor de la Roma. De când auzisem de acele călugărițe belgiene, care au hotărât, prin practicarea prostituției filantropice, să plătească pentru fariseismul bisericilor, nu mai simt nici măcar dezgust când aud chestii de-astea. S-a discutat și politică. Noutatea zilei era demascarea mișcării argentiniene a apărătorilor patriei, ca mercenari ai guvernului. S-a exprimat temerea că așa ceva nu se poate exclude multă vreme nici în Franța. Fascismul este perimat, dictaturile primitive la fel, cel puțin în Europa, dar pentru teroarea extremistă nu există un leac mai eficace în afară de lichidarea preventivă a activiștilor. Democrația nu-și poate permite de-a dreptul o crimă profilactică, dar poate să închidă ochii în fața asasinatului proguvernamental cu responsabilitate limitată, sub un discret control mijlocit. Acesta nu mai era vechiul asasinat secret, represiune tutelată de stat, ci o teroare constructivă per procura. Am auzit și de un filozof care propunea legalizarea totală a violului. De Sade, la vremea lui, definise această stare ca o deplinătate a adevăratei libertăți. Se garantează prin Constituție orice manifestări antistatale, ca și cele conservatoare, dar pentru că forțele interesate în menținerea unui status quo sunt mai numeroase decât cele care-și propun distrugerea statului, din lupta între cele două extremisme, ordinea ar ieși cu fața curată, chiar dacă s-ar ajunge la un soi de război civil.

Pe la ora unsprezece, Barth începu să-i conducă pe cei curioși prin toată casa; la parter n-a rămas mai nimeni, iar eu m-am alăturat unui grup de trei oaspeți, în pragul ușii deschise spre terasă. Doi dintre ei erau matematicieni, dar din tabere adverse, pentru că Saussure, rudă cu Lagrange, se ocupa de analiză, adică de matematica pură, iar al doilea de cea aplicată, ca programator, fiind de formație statistician. Erau amuzant de diferiți la vedere. Saussure, slăbănog, tuciuriu, cu fața osoasă, cu favoriți și ochelari cu ramă de aur atârnați de un șiret, de parcă ar fi coborât dintr-un dagherotip; un mic calculator japonez îi atârna de gât precum o decorație în rang de comandor. Era o glumă în toată regula. Statisticianul era blond, masiv, cu părul cârlionțat, arătând ca un boche [12] German (prescurtare din fr. argotic alboche — “nemțoi”) greoi din cărțile poștale de pe vremea primului război mondial și, într-adevăr, provenea dintr-o familie germană. Se numea Mayer, nu Mailleux, cum am crezut la început, pentru că așa își pronunțase numele. Matematicienii nu prea se omorau cu discuția; m-a abordat, în schimb, al treilea dintre cei de față, un farmacolog, doctorul Lapidus. Acesta arăta de parcă s-ar fi întors dintr-o insulă pustie, fiindcă își lăsase barbă. M-a întrebat dacă ancheta nu a dat peste cazuri regresive, adică din acelea în care simptomele demenței au apărut, pentru ca apoi să se retragă singure. I-am spus că microfilmele cuprind actele în întregime și, dacă n-am socoti cazul lui Swift ca regresiv, atunci practic asemenea cazuri n-au existat.

— Asta-i de-a dreptul uluitor! exclamă el.

— De ce-i așa uluitor?

— Simptomele au apărut într-o intensitate neuniformă, iar când cineva a fost spitalizat, precum cel care a sărit pe geam, atunci au dat înapoi. În condițiile unei psihoze provocate pe cale chimică, asta ar însemna o creștere de neînțeles a duzei administrate. Oare nimeni n-a atras atenția asupra acestui fapt?

— Nu prea-mi dau seama la ce vă referiți.

— Nu există un compus psihotropic care să acționeze cu o asemenea întârziere, ca, fiind administrat, să zicem, într-o luni, să provoace primele simptome marți, halucinații miercuri, iar maximum de efecte sâmbătă. Desigur, se poate crea în organism un depozit, inoculând, să zicem, sub piele un compus preparat în așa fel încât să se absoarbă chiar săptămâni la rând, dar aceasta este o operație care lasă, totuși, urme în straturile pielii. Autopsia ar fi trebuit să le descopere, dar în acte n-am găsit nimic asemănător.

— N-ați găsit pentru că nu s-a confirmat nimic de acest gen.

— Tocmai asta mă surprinde!

— Dar ei puteau primi acest preparat de câteva ori, așa că s-a cumulat…

Clătină din cap cu dezgust.

— În ce mod? De la intrarea în noul mod de viață până la apariția simptomelor treceau întotdeauna câteva zile, șase până la opt, chiar până la zece zile. Nu există un compus cu o asemenea acțiune întârziată, nici cu o asemenea cumulare. Dacă admitem că începeau să ia acel preparat din prima sau a doua zi după sosire, atunci simptomele urmau să apară până în patruzeci și opt de ore. Dacă acești oameni ar fi fost bolnavi de rinichi, de ficat, am mai fi putut discuta, dar asemenea cazuri n-au fost!