Stanislaw Lem - Catarul

— Alergie la fragi, mda… mormăi Barth. Da, da. Dar boli mintale?

— Date exclusiv negative. Ştiți cum stau lucrurile în asemenea cazuri — aproape întotdeauna se poate găsi ceva printre înaintași, dar asta e cu bătaie mult prea lungă. În grupul victimelor și în grupul pacienților “salvați” ai lui Stella, sănătatea mintală era dominantă… Vreo nevroză vegetativă, tulburări de somn, cam atât. Asta, printre bărbați. În privința femeilor — melancolie, criză de climacterium, încercare de sinucidere.

— Așa, sinucidere, deci?

— Tipică isterie, așa-numitul strigăt de ajutor, otrăvire în condiții care garantau salvarea. În cadrul seriei era întotdeauna invers: nimeni nu se afișa acolo cu vreo manie suicidală. Tipică era premeditarea absolută, evidentă în repetarea gestului, dacă primul nu reușise.

— De ce numai Napoli? întrebă Barth. Dar Messina? Etna? Nimic?

— Nimic. Înțelegeți, cred, că n-am fi putut avea în vedere toate izvoarele sulfuroase din lume, dar pe cele italiene — le cercetase bine grupa specială. Absolut nimic. Vreunul devorat de rechini, un altul s-a înecat…

— Şi Coburn s-a înecat.

— Da, dar într-un acces de nebunie.

— E sigur?

— Aproape. Despre el am avut relativ cele mai puține cunoștințe. De fapt, numai că nu mânca micul dejun ce i se oferea, dar ascundea pâinea prăjită, untul, ouăle într-o fostă cutie de țigări, iar restul îl punea, înaintea ieșirii din hotel, pe parapetul ferestrei.

— Așa deci! Bănuia că sunt otrăvite și dorea ca păsărelele…

— Bineînțeles, iar cutia voia s-o arate unui toxicolog, dar s-a înecat.

— Şi cum au ieșit expertizele?

— Două volume masive, dactilografiate. Am aplicat chiar metoda delfică, prin votul specialiștilor.

— Şi?

— Majoritatea a fost pentru o otravă psihotropică necunoscută, având o acțiune parțial asemănătoare cu a LSD-ului, ceea ce nu înseamnă deloc că trebuia să aibă o compoziție chimică apropiată.

— Vreun narcotic necunoscut? Ciudată concluzie.

— Poate nu neapărat atât de necunoscut. Putea să fie, după opinia lor, un amestec de substanțe perfect cunoscute, pentru că simptomele de sinergie nu pot fi adesea reduse la acțiunea diferiților compuși chimici.

— Dar cei în minoritate?

— O severă psihoză, pe un fond nelămurit din punct de vedere etiologic. Ştiți, desigur, cât de multe pot spune specialiștii, medicii, când nu știu absolut nimic.

— Ştiu foarte bine. N-ai vrea să-mi repeți acum întreaga tipologie a deceselor?

— Desigur. Coburn s-a înecat fără voia lui sau premeditat. Brunner s-a aruncat pe fereastră, dar n-a murit.

— Scuză-mă, ce se mai aude despre el?

— E în America, bolnav, dar trăiește. Își amintește în mare întâmplările, dar nu vrea să vorbească de ele. Îl luase pe chelner drept omul Mafiei, se simțea persecutat. Mai mult nu știa să spună. Pot să continui?

— Desigur, te rog.

— Osborn a fost călcat de un autoturism. Făptașul n-a fost descoperit. A fugit de la locul accidentului. Emmings a încercat de două ori să se sinucidă. Şi-a tras un glonț în cap. Leyge, suedezul, s-a dus la Roma și s-a aruncat de la înălțime, pe Colosseum. Schimmelreiter a murit de moarte naturală în spital, tumoare la plămâni, după un atac serios de nebunie. Heyne și-a tăiat venele la spital. A fost salvat. A murit de pneumonie galopantă. Şi Mittelhorn a încercat de două ori să se sinucidă, o dată cu somnifere, apoi cu tinctură de iod. A murit de arsuri la stomac. Titz a pierit într-un accident pe autostradă. Şi, în sfârșit, Adams, în “Hilton”-ul din Roma, în somn, sugrumat, din cauze necunoscute. Despre Brigg nu se știe nimic.

— Mulțumesc. Dar cei care au scăpat cu viață și-au amintit cumva primele simptome?

— Da. Tremur al mâinilor și gustul schimbat ai felurilor de mâncare. Asta o știm de la Swift. Brunner a subliniat insistent că mâncarea “și-a schimbat cu adevărat gustul”, dar cât privește tremurul mâinilor nu-și amintea nimic. Probabil, la Brunner rămăsese așa-numitul defect psihic rezidual după toate prin câte trecuse, de aici și afirmațiile lui. Aceasta era părerea medicilor.

— Diferențele în schema deceselor sunt destul de serioase — sinucigașii apelau la mijloace accesibile, la ceea ce era mai la îndemână. Cum s-au soldat investigațiile după principiul cui prodest?

— Căutarea celor material interesați? Şi ce dacă sunt moștenitori, când nu există nici o legătură între ei și fiecare din aceste cazuri!

— Dar presa?

— Un blocaj complet al informațiilor. Bineînțeles, presa locală a semnalat fiecare din decesele produse, dar pierdute în obișnuitele rubrici ale faptului divers. Aceasta numai în ideea de a nu îngreuna mersul anchetei. Numai un ziar oarecare din America, nu mai știu care anume, a făcut speculații pe tema destinului tragic al pacienților lui Stella. El susținea că totul a fost o lucrătură a concurenței răutăcioase. Cu toate acestea, n-a mai trimis la Napoli nici un reumatic.

— Ei, vezi, s-a oprit! Asta nu dă de bănuit?

— Nu prea, pentru că încă un asemenea caz și un asemenea articol i-ar fi putut aduce mai multe pierderi decât profiturile pe care le-a avut în toată afacerea asta. În final, trebuia ca proviziile să nu fie prea mari.

— Iți propun acum următorul joc, zise Barth. Am să-l numesc “Cum poți muri în mod misterios la Napoli?” E vorba de trăsăturile pe care trebuie să le ai în acest scop. Dumneata ai să mă ajuți. Bine?

— Cu plăcere. Lista acestor trăsături cuprinde sexul, vârsta, starea fizică, indispozițiile, situația materială și alte câteva lucruri, pe care am să încerc să le enumăr. Deci trebuie să fie” un bărbat în jur de cincizeci de ani, mai degrabă bine făcut, de statură atletică, neînsurat sau văduv, în orice caz, să trăiască singur la Napoli. Având în vedere cazul lui Schimmelreiter, trebuie să recunoaștem că bunăstarea nu constituie o condiție absolut necesară. În schimb, nu e nevoie să știe limba italiană, sau foarte puțin.

— Nici una dintre victime nu știa bine italiana?

— Nici una. Trec acum la trăsăturile mai deosebite. Ca să mori, nu trebuie să ai diabet.

— Ce tot spui?

— Nici un individ din serie nu era diabetic. În schimb, erau cinci diabetici printre reumaticii pe care Stella i-a trimis la Napoli și care s-au întors nevătămați acasă.

— Şi cum au explicat asta experții voștri?

— Nu prea știu ce-ar trebui să vă răspund. Au spus ceva despre schimbul de materie, despre corpurile acetonice, care pot fi un antidot, dar specialiștii, nu neapărat mai pricepuți, ci mai cinstiți (dar este numai o impresie a mea), au combătut ideea aceasta. Corpurile acetonice apar în sânge abia atunci când lipsa de insulina se simte serios în organism, și doar se știe că azi orice diabetic are regulat grijă să-și ia medicamentele corespunzătoare. Apoi, o trăsătură necesară este alergia. Alergie la ierburi, boala fânului, astm. Dar erau și indivizi care îndeplineau perfect toate aceste condiții, și nu li s-a întâmplat nimic. Acel pacient al lui Stella, pe care l-am numit “cel cu fragii”, și al doilea — cu guturai.

— Bogați, singuri, în vârstă, făceau băi de sulf, atletici, alergici, nu știau italiana?

— Da. Luau aceleași medicamente antialergice ca și ceilalți, și plimasină.

— Asta ce e?

— Un preparat antihistaminic cu un adaus de ritalină. Ritalina e o clorură de hidrogen de feniloalfapiperidil acetilic. Prima substanță a plimasinei, piribenzamina, suportă simptomele reacției alergice, dar provoacă somnolență, încetinește reflexele, deci șoferii trebuie s-o ia cu un adaus de ritalină, care face parte dintre corpurile capabile de impuls.