Stanislaw Lem - Catarul

Doctorul Barth mă privea cu o ușoară compătimire. Dar poate că numai mi se părea, pentru că stătea sub lampa din tavan și, la cea mai mică mișcare, umbrele îi jucau pe față.

— Stimate domn, spunând că vom încerca, am avut în vedere un angrenaj de oameni, nu de electroni. Dispun de un excepțional colectiv interdisciplinar — cele mai bune capete din Franța — și sunt sigur că se vor arunca precum ogarii la vânătoare, în schimb, programul… Desigur, l-am alcătuit, s-a dovedit destul de bun în câteva experiențe, dar o poveste ca asta, nu, nu — repeta el întruna, clătinând din cap.

— De ce?

— E foarte simplu. Computerul n-o să facă nimic fără cuantificare, iar aici — întinse mâinile — ce-am putea să cuantificăm? Să zicem că la Napoli acționează un nou cerc al comerțului cu narcotice, că hotelul este unul dintre centrele de distribuție, că doritorilor li se furnizează marfa înlocuind sarea dintr-o anumită solniță cu narcoticul respectiv — oare din când în când nu se poate ajunge la schimbarea solnițelor de pe mesele din sufragerie? Şi atunci n-ar fi amenințați cu otrăvirea numai oamenii cărora le place să mănânce sărat? Şi în ce mod, te întreb, ar putea să capteze acest fapt un computer, dacă în materialul introdus nu va fi nici un bit despre aceste solnițe, despre narcotic și despre gusturile culinare ale victimelor?

L-am privit, fără să-mi ascund admirația. Ce ușor putea prinde din aer asemenea concepte! în clipa aceea se auzi un clopoțel, tot mai stăruitor, apoi alarmant, până ce se potoli, și am auzit un glas de femeie, certând un copil. Barth se ridică.

— E timpul. Mâncăm întotdeauna la aceeași oră.

Pe masa din sufragerie ardeau, în șir lung, lumânări trandafirii. Încă de pe scări, Barth mi-a șoptit că o voi întâlni la cină și pe bunica lui, o persoană de nouăzeci de ani, dar perfect normală din toate punctele de vedere, poate puțin excentrică. Am luat aceste vorbe ca un sfat de a nu mă mira de nimic, dar n-am mai apucat să răspund, pentru că venise momentul să fiu prezentat celor ai casei. În afară de cei trei copii, pe care-i știam deja, și de doamna Barth, stând la masă într-un fotoliu asemenea celui de sus, din cabinet, am zărit o bătrânică îmbrăcată numai în violet, ca un episcop. De gât îi atârna un lornion de modă veche, cu briliante, iar ochii ei mici și negri s-au înfipt în mine ca niște pietricele strălucitoare. Îmi întinse mâna așa de sus și de energic, că m-am grăbit să i-o sărut, lucru pe care nu-l fac niciodată și, cu un glas neașteptat de puternic, bărbătesc, de parcă ar fi fost al altei ființe, ca într-un film prost dublat, îmi zise:

— Așa, vasăzică, dumneata ești astronaut? N-am văzut încă pe nici unul la masă cu noi.

Până și doctorul era uimit. Soția lămuri lucrurile, adăugând că bunica aflase totul despre mine de la copii. Bătrâna doamnă m-a poftit să stau lângă ea și să vorbesc cu glas tare, pentru că nu prea auzea. Lângă tacâmul ei, se afla un aparat auditiv, mic ca un grăunte, pe care nu-l folosea niciodată.

— Cred că o să avem o discuție amuzantă. Nu știu dacă o să mai am curând o asemenea ocazie. Spune-mi, te rog, cum arată cu adevărat Pământul de-acolo, de sus? N-am încredere în fotografii!

— Aveți dreptate, i-am răspuns, întinzându-i castronul cu salată și plăcut impresionat că m-a abordat fără ceremonii. Nici o fotografie nu poate reda totul așa cum este, mai ales când orbita este îngustă, pentru că atunci Pământul înlocuiește cerul! Devine el însuși cerul. Nu-l acoperă, ci este cer. Aceasta e impresia.

— E oare așa de frumos? mă întrebă ea, cu îndoială în glas.

— Mie mi-a plăcut. Cea mai mare impresie a făcut asupra mea pustietatea Pământului. Nici urmă de orașe, drumuri, porturi — nimic, numai oceane, continente și nori. De fapt, oceanele și continentele sunt cam acelea pe care le-am învățat în școală, la geografie. În schimb, norii… mi s-au părut cei mai ciudați, poate tocmai pentru faptul că seamănă atât de puțin cu norii.

— Dar cu ce seamănă?

— Asta depinde de înălțimea orbitei. De la cea mai mare distanță arătau ca o piele foarte veche, zbârcită, de rinocer, din aceea gri-vineție, cu crăpături. Dar când te apropii, seamănă cu un caier de lână, din oi de diferite culori, prin care a trecut un pieptene.

— Şi ai fost și pe Lună?

— Din păcate, nu.

Eram pregătit pentru continuarea acestui interogatoriu cosmologic, dar ea schimbă tema pe neașteptate.

— Vorbești perfect franțuzește, deși cam ciudat. Folosești alte cuvinte… Nu cumva ești din Canada?

— Familia mea e de-acolo. Eu m-am născut în Statele Unite.

— Mama dumitale e franțuzoaică?

— Da, a fost.

Mi-am dat seama că soții Barth o priveau pe bătrâna doamnă peste masă de parcă ar fi încercat să pună o surdină curiozității sale, dar ea nu se sinchisea deloc.

— Şi mama dumitale îți vorbea franțuzește?

— Da.

— Te cheamă John. Dar desigur ea îți spunea Jean, nu-i așa?

— Da.

— Atunci și eu am să-ți spun la fel. Dă, te rog, mai încolo, sparanghelul ăsta. N-am voie să mănânc așa ceva. Bătrânețea, domnule Jean, constă în faptul că ai deja o experiență pe care n-o mai poți folosi. Așa că ei — arătă spre cei din familie — au dreptate să nu mă bage în seamă. Dumneata nu știi nimic despre asta, dar între al șaptezecilea și al nouăzecilea an de viață este o mare deosebire. Fundamentală, adăugă ea apăsat și tăcu, începând să mănânce. S-a înviorat abia când s-au schimbat farfuriile. De câte ori ai fost în Cosmos?

— De două ori. Dar nu m-am îndepărtat prea mult de Pământ; dacă ar fi să fac comparație cu un măr, ar fi cam cât grosimea cojii acestuia.

— Ești modest?

— Mai degrabă, nu.

Era o convorbire destul de ciudată și n-aș putea spune că era neplăcută, pentru că bătrâna doamnă avea un farmec aparte. Așa că nu m-am speriat de continuarea interogatoriului.

— Crezi că femeile trebuie să zboare în Cosmos?

— Nu prea m-am gândit la asta, i-am răspuns, conform adevărului. Dacă ele ar dori asta, de ce nu?

— Voi, în America, aveți un focar al mișcării aceleia zăpăcite — womens liberation [10] Eliberarea femeilor . O chestie copilărească, fără gust, dar cel puțin comoda.

— Așa credeți? De ce comodă?

— E comod să știi cine este vinovat de tot ce se întâmplă. După aceste doamne, vinovați sunt bărbații. Numai ele surit în stare să guverneze lumea. Vor să vă ia locul. Cred că, deși e un nonsens, ele au măcar un scop bine definit, pe când voi nu-l aveți.

După desert — o enormă plăcintă de. revent copt, cu zahăr — copiii au zbughit-o în camerele lor, iar eu am început să mă. pregătesc de plecare. Aflând că locuiesc la Orly, doctorul Barth insistă să mă mut la el. N-am vrut să profit așa de mult, dar ispita era destul de mare. Vorbind pe șleau, urma să-i fiu o povară.

Doamna Barth se alătură soțului ei, arătându-i o carte a oaspeților, neîncepută: ce semn bun ar fi dacă prima semnătură ar fi a unui astronaut! Ne-am întrecut în amabilități, până ce m-am dat bătut. A rămas să mă mut la ei a doua zi. Doctorul m-a condus la mașină și, urcându-mă, mi-a spus că bunica lui m-a plăcut nespus și asta nu se întâmplă cu orișicine. A rămas în fața porții deschise, iar eu am pornit-o, cufundându-mă în noaptea pariziană.

Ca să evit aglomerația, am dat ocol centrului, îndreptându-mă spre bulevardele de pe malul Senei, unde te puteai mișca mai în voie. Se apropia miezul nopții. Eram destul de obosit, dar vesel. Convorbirea cu Barth mă umpluse de speranțe nedefinite. Mergeam încet, căci băusem cam multișor vin alb. Înaintea mea apăru un mic 2 CV, parcă târându-se cu exagerată prudență pe lângă bordură. De fapt, drumul era pustiu și pe deasupra barierelor de pe malul râului vedeam marile magazine comerciale conturându-se de partea cealaltă. Mai mult le ghiceam, căci eram departe cu gândurile și, în acel moment, apărură în oglinda retrovizoare, ca doi sori, luminile mașinii din spatele meu. Tocmai intenționam să depășesc micul 2 CV din față și am luat un viraj cam mare spre stânga; vrând să las mai mult spațiu amatorului de curse nocturne, am dat să mă întorc la locul meu, în urma mașinuței care mergea ca melcul, dar n-am reușit. Luminile din spate au inundat interiorul autoturismului meu și o formă turtită sări, zdrăngănind, în golul dintre mine și cel din față. Până să mă îndrept în scaunul Peugeotului meu, împins de valul de aer, celălalt dispăruse. Ceva îmi lipsea la aripa din dreapta. În locul oglinzii a rămas numai suportul. Mi-o zburase. Am rulat mai departe, gândindu-mă că, dacă n-aș fi băut atâta vin, aș fi zăcut în mașina distrusă, pentru că aș fi reușit să barez golul în care lovise celălalt. Accidentul i-ar fi dat lui Randy mult de gândit! Cum s-ar mai fi potrivit moartea mea cu schema napolitană! Cât de sigur ar fi fost Randy că are legătură cu acțiunea de simulare! Se vede că nu mi-a fost hărăzit să fiu al doisprezecelea: am ajuns la hotel fără nici un alt necaz.