Stanislaw Lem - Catarul

— Să discutăm asupra metodei, mă trezi vocea lui Barth. Primul lucru este componența victimelor. Reliefarea seriei acestora. Am procedat în această privință destul de arbitrar.

— Credeți? Pe ce bază?

— Pe baza faptului că întâmplările nu s-au separat singure, numai voi le-ați clasificat în esențiale și neesențiale. Ca element distinct al celor esențiale ați considerat nebunia și moartea — cel puțin nebunia, dacă aceasta nu a dus chiar la moarte. Dar te rog să compari comportarea lui Swift cu cea a lui Adams. Swift a înnebunit, ca să zic așa, cu cărțile pe masă, în schimb, despre halucinațiile lui Adams ați aflat abia din scrisorile către soția sa. Câte oare vor fi fost cazurile în care v-a lipsit un asemenea indiciu!

— Iertați-mă, am replicat, dar nu era altă soluție. Ceea ce ne reproșați este dilema clasică a cercetării fenomenelor necunoscute. Pentru a le delimita în mod corect trebuie cunoscut mecanismul cauzal, iar pentru a cunoaște mecanismul cauzal trebuie sa delimitezi bine fenomenele.

Mă privi fără să-și ascundă bunăvoința.

— A, cunoști și acest limbaj. Probabil nu de la detectivi, așa-i?

Nu i-am răspuns. El își frecă bărbia.

— Da, aceasta e, într-adevăr, dilema clasică a inducției. Atunci să discutăm despre faptele respinse. Despre urmele pe care le-ați considerat false. Au existat oare urme promițătoare mai lungi, care până la urmă se pierdeau? A existat așa ceva?

Acum eu l-am privit cu admirație.

— Da. Una merita atenție. Ne așteptam la multe de la ea. Toți americanii din rândul victimelor au trecut, înaintea plecării în Italia, prin una dintre clinicile doctorului Stella. Ați auzit cumva de el?

— Nu.

— Se vorbește de el în fel și chip, ba că e un medic excepțional, ba că e un șarlatan. Pe pacienții cu afecțiuni reumatice îi trimitea la băile de sulf din Napoli.

— Ei, poftim!

— Şi eu am sărit în sus când am auzit asta, dar e o urmă falsă. Considera că asemenea băi în apropierea Vezuviului sunt mai bune decât oricare altele, dar noi avem destule izvoare similare în America. Aceia dintre pacienții lui care se lăsau convinși să facă o astfel de călătorie erau, totuși, o minoritate, întrucât nu e adevărat că americanii sunt cheltuitori. Când un bolnav îi spunea că nu-i permite buzunarul să ajungă la Vezuviu, atunci, doctorul Stella îl trimitea la un sanatoriu american. I-am depistat pe aceștia. Erau aproape o sută. Toți întregi și zdraveni, adică unii atinși de reumatism exact așa ca înainte de această terapie, în orice caz n-am nimerit nici un deces de tip italian. Acestor pacienți ai lui Stella nu li s-a întâmplat nimic neobișnuit. Au murit de regulă în patul lor, de inimă sau de cancer.

— Poate aveau soții, familii! exclamă îngândurat Barth.

Am zâmbit fără voia mea.

— Doctore, și dumneavoastră începeți să vorbiți în acest jargon năucitor, folosind acele expresii cu care se tot frământă în agenție afacerea asta… Desigur, aveau, în genere, familii, dar se numărau printre ei și văduvi, cavaleri tomnatici, și pe urmă, soția și copiii sunt un panaceum? Un antidot? Şi împotriva cui, la drept vorbind?

— Numai printr-o mare de prostii se ajunge la adevăr, zise Barth, sentențios, dar cu scântei de veselie în ochi.

— Ei, dar știți câți pacienți a trimis Stella la Napoli?

— Ştiu. Şi ăsta e unul dintre cele mai ciudate aspecte în toată istoria asta. Când mă gândesc la el, o fac mereu cu impresia că aș fi la un pas de miezul problemei. El a trimis douăzeci și nouă de reumatici din ăștia. Din acest grup provin tocmai cei cinci americani ai noștri: Osborn, Brunner, Coburn, Heyne și Swift.

— Din șapte americani?

— Da. Nici Emmings, nici Adams nu s-au tratat în clinica lui Stella. Nici Brigg, dar pe el nu l-am socotit printre victime, după cum știți.

— A, persoană importantă! Dar ceilalți bolnavi? Ceilalți douăzeci și patru de pacienți ai lui Stella?

— Statistica aceasta o știu pe dinafară… Şaisprezece dintre ei au fost trimiși în anii în care nu se produseseră aventurile cunoscute nouă. Toți s-au întors vii și nevătămați în America. Anul trecut a trimis treisprezece. Tocmai dintre aceștia s-au recrutat cele cinci victime.

— Cinci din treisprezece? Dar printre cei opt cărora nu li s-a întâmplat nimic, apărea “tipul victimei”?

— Desigur. Chiar de trei ori: singuratici, bogați și în vârstă de aproape cincizeci de ani. Toți s-au întors. Trăiesc și astăzi.

— Toți, bărbați? Stella nu trata și femei? De ce?

— Ba da, și femei. Înaintea acestor decese a trimis la Napoli patru femei, iar anul trecut două. Anul acesta, nici una.

— De unde această disproporție între sexe?

— Clinicile lui Stella s-au lansat ca profilate pe tratamente înainte de toate pentru bărbați. Tulburări de potentă, căderea părului, apoi totul s-a mai șters, dar s-a format deja ceea ce numim image [9] Imagine — a faptului că Stella este un medic al bărbaților. Disproporția se explică absolut firesc.

— Așa crezi dumneata… dar nici o femeie n-a decedat, iar cât privește doamne în vârstă singure, sunt destule și în Europa. Stella are în Europa vreo clinică?

— Nu. Victimele din Europa n-au avut nimic comun cu el. Asta este exclus. Nici unul dintre acești europeni n-a fost în Europa în ultimii cinci ani.

— Ați avut în vedere faptul că pot acționa două mecanisme independente — unul pentru americani, celălalt pentru europeni?

— Da. Am comparat aceste grupe în interiorul seriei, dar n-a rezultat nimic din asta.

— Dar de ce, la drept vorbind, acest Stella i-a trimis pe toți la Napoli?

— Simplu. E italian, naturalizat din a doua generație, familia lui e originară de lângă Napoli și a avut un profit din toate astea, pentru că a stabilit legături cu balneologii italieni, de pildă cu doctorul Giono. La corespondență nu s-a putut ajunge, fiind secret medical, dar e un lucru obișnuit ca un medic de dincolo de ocean să-și recomande pacienții colegilor lui italieni, în orice caz, n-am descoperit în acest angrenaj nimic suspect. Presupun că primea de la fiecare pacient trimis în Italia un procent oarecare.

— Cum îți explici, dumneata, acea scrisoare misterioasă, o simplă foaie de hârtie albă, care a venit pe adresa lui Mittelhorn după moartea lui?

— Cred că a trimis-o cineva din familie, care cunoștea culisele decesului acestuia și, asemenea doamnei Barbour, a dorit continuarea anchetei, dar nu voia sau nu putea interveni pe față la fel ca ea. Cineva convins de fondul penal al afacerii, de aceea voia să reînvie bănuielile și prin asta să oblige poliția să continue cercetările. Mittelhorn avea rude în Elveția, și scrisoarea tocmai de-acolo a venit…

— Dar printre pacienții lui Stella erau unii narcomani?

— Da. Erau doi, dar nu reprezentau cazuri grave. Amândoi erau în vârstă — unul văduv, celălalt cavaler tomnatic, au venit anul trecut spre sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie, au făcut băi în mare, s-au bronzat, deci după statistică s-au expus la cele mai mari pericole, dar amândoi s-au întors neatinși, și să vă mai spun ceva, unul avea alergie la puful de verdeață, iar celălalt la fragi!

— Asta-i culmea! exclamă Barth — dar nu prea ne ardea de râs.

— Ați contat pe alergie, nu? Şi eu.

— Dar ce narcotic foloseau cei doi?

— Cel cu fragii folosea marijuana, iar cel cu boala fânului LSD, de fapt numai ocazional. Provizia i s-a terminat înainte de întoarcerea în America — poate că tocmai de aceea a plecat mai devreme, întrerupând băile, ce ziceți? A plecat pentru că n-a reușit să facă rost de nimic la Napoli. Tocmai atunci politia a spulberat o bandă mare din Orientul Apropiat, cu filială italiană, contrabanda a încetat, iar furnizorii care n-au fost arestați stăteau cu frica în sân…