Stanislaw Lem - Catarul

Un amănunt a cărui însemnătate nu ți-ai fi putut-o închipui niciodată mi-a deschis ochii asupra unei afaceri nemaiauzite. Am reușit să obțin material pentru un ciclu de articole despre un cu totul nou tip de crimă, o crimă nu numai dezinteresată, dar și fără adresă, de parcă cineva ar fi risipit cuie pe drum. Ştii că nu sunt înclinat spre exagerări, dar nu numai presa o să se cutremure când voi începe să public concluziile mele. Trebuie să fiu, totuși, prudent. Nu țin aceste materiale la mine. Sunt puse la loc sigur. De aici n-am să mai scriu nimic despre asta. O să-ți dau de veste când am să mă întorc. Am să-ți scriu de la Roma, mă grăbesc cât pot, pentru că dispun de acea mină de aur, vis. al oricărui ziarist. Dar aurul acesta omoară.

Nu mai e nevoie să adaug cu câtă intensitate a fost căutată ascunzătoarea sau seiful lui Adams. Căutările n-au dus la nici un rezultat. Ori nu aflase nimic, și în felul acesta scrisoarea citată nu era decât o nouă dovadă a viziunilor lui, ori ascunsese informațiile mult prea bine.

Cu moartea lui Adams închei lista întâmplărilor tragice, al căror început se situează la Napoli și în împrejurimi. La anchetă au participat, în afara poliției italiene, și alte poliții europene interesate, datorită cetățeniei victimelor — suedeză, germană, austriacă și elvețiană. Investigațiile au fost patronate și coordonate de Interpol. În cursul anchetei au ieșit la iveală numeroase abateri minore, cum ar fi, de pildă, întârzierile în anunțarea dispariției clienților hotelului, renunțarea la autopsie, deși era vorba de moarte fulgerătoare; nu s-au descoperit însă dovezi de crimă cu premeditare, ci numai neglijențe, tărăgănări sau apărarea propriilor interese.

Primul care a renunțat să continue ancheta a fost Interpolul, iar după el și alte poliții, printre care și cea italiană. Dosarul a fost scos din praful arhivei datorită inițiativei doamnei Ursula Barbour, principala moștenitoare a lui Adams. El lăsase cam nouăzeci de mii de dolari în hârtii de valoare și acțiuni. Doamna Barbour, o persoană venerabilă, în vârstă de optzeci de ani, care-i ținuse loc de mamă lui Adams, a hotărât să folosească o parte din acest capital pentru descoperirea asasinilor fiului ei adoptiv. Aflând de împrejurările morții acestuia și citind și ultima scrisoare a lui către fosta soție, a ajuns la convingerea fermă că Adams fusese victima unei crime neobișnuit de ingenioase, câtă vreme polițiile din atâtea țări nu i-au dat de rost.

Doamna Barbour a încredințat afacerea serioasei agenții Elgin, Elgin & Thorn, condusă de Samuel Ohlin-Gaar, jurist, un vechi prieten al tatălui meu. Asta s-a întâmplat pe vremea când amurgul carierei mele de astronaut era de-acum un lucru sigur. Oamenii lui Ohlin-Gaar au răsfoit încă o dată documentele ce le-au fost puse la dispoziție, au parcurs toate pistele, au cheltuit o grămadă de bani pentru consultarea celor mai renumiți specialiști în criminalistică și medicină legală și n-au avansat nici măcar cu un pas. Atunci, Ohlin-Gaar, îndemnat de unul dintre cei mai vechi colaboratori ai lui — Randolph Loers, numit de cei apropiați Randy —, s-a decis, mai degrabă din disperare, decât din vreo nădejde, să organizeze o acțiune de simulare, și anume să trimită la Napoli un american singuratic, semănând cât se poate de bine cu acest tip de victimă. Eram adesea oaspete în casa bătrânului domn Ohlin și, odată, pe jumătate în serios, a început să mă inițieze în afacere, socotind că prin asta nu atacă secretul profesional, câtă vreme alternativa acțiunii de simulare era numai un mijloc de a se spăla pe mâini de chestiunea asta delicată.

La început, m-am amuzat mai degrabă la ideea candidaturii mele, dar s-a dovedit că, să fi vrut numai, și aceasta ar fi fost acceptată. La drept vorbind, împlinisem cincizeci de ani și dispuneam de o bună condiție fizică; aveam doar o ușoară indispoziție în oase când se mai schimba vremea, suferind și de boala fânului. Pentru că aventura asta, privită de cealaltă parte a oceanului, se anunța destul de atrăgătoare, m-am lăsat introdus în acest mecanism de simulare. Cu documente pe numele de George L. Simpson, agent de schimb din Boston, am sosit cu trei săptămâni în urmă la Napoli, am tras la hotelul “Vesuvio”, mi-am luat abonament la Vittorini, și am început să fac băi în mare, plajă, să joc volei și altele asemenea lucruri. Ca să ating ultima limită a chestiunii, am preluat lucrurile personale ale lui Adams, aflate în păstrarea doamnei Barbour. La Napoli eram supravegheat de o echipă de șase inși — două perechi cu schimbul și, independent de aceștia, doi tehnicieni care-mi observau de departe sângele, plămânii și inima. Numai la plajă mă duceau fără senzori. Atunci intrau m joc binoclurile bine ascunse. La sosire am lăsat în seiful hotelului nouăsprezece mii de dolari, ca după cinci zile să-i scot și să-i țin în cameră. N-am evitat nici cunoștințele întâmplătoare, am vizitat aceleași muzee ca și Adams, am fost la operă ca și el, am mers pe urmele lui de-a lungul golfului, iar la Roma am plecat cu același Hornet. Înăuntru mi-au pus un amplificator al orbitei senzorilor. La Roma mă aștepta doctorul Sidney Fox, specialist în medicină legală. Urma să examineze toate benzile cu înregistrări, ceea ce a și făcut, și așa — cu un fiasco — s-a încheiat operația.

I-am prezentat lui Barth problema celor unsprezece într-o variantă prescurtată, folosită când urma să cooptăm în cercetare pe cineva nou. Varianta aceasta am numit-o panoramică.

Ferestrele cabinetului dădeau spre miazănoapte, iar umbra arborilor le întuneca și mai mult. Când am pus în funcțiune epidiascopul, Barth a aprins lampa pe birou și camera și-a schimbat îndată înfățișarea. El tăcea, cu sprâncenele ridicate în semn de mirare, iar mie mi se părea că această intrare pe nepusă masă în casa unui om străin era cu totul fără speranță. Mă temeam că o să mă întrebe cum îmi imaginez, în fapt, ajutorul pe care-l aștept de la el, dacă nu cumva o să-mi declare pur și simplu că problema nu-l interesează. Dar el s-a ridicat în picioare, a început să umble prin cameră și, oprindu-se în spatele unui splendid fotoliu vechi, se sprijini de spătarul lui sculptat și începu:

— Ştii cum ar trebui să se procedeze? Să se trimită un grup de “simulanți”. Cel puțin cinci.

— Credeți? l-am întrebat, surprins.

— Da. Dacă privim acțiunea dumitale în categoriile experimentului exact, atunci, fie n-ai îndeplinit condițiile inițiale, fie pe cele colaterale. Ori dumitale ți-a lipsit ceva, ori mediului în care ai acționat. Dacă dumitale ți-a lipsit, atunci ar trebui să se aleagă oameni cu caracteristici diferite, ca acelea ale victimelor.

— Ce bine ați înțeles! mi-am arătat eu admirația.

El a zâmbit ușor.

— Te-ai obișnuit cu alt limbaj, nu-i așa? Pentru că ai nimerit printre oameni care gândesc în stilul poliției. Este un stil bine elaborat pentru urmărirea infractorilor, dar nu pentru rezolvarea chestiunii dacă infractorul există cu adevărat. Presupun că, dacă te-ar paște vreo primejdie, ar fi imperceptibilă pentru dumneata. Bineînțeles, până la un moment dat. Mai târziu ai putea sesiza împrejurările care au însoțit pericolul, dar nu și mecanismul cauzal.

— Oare prima nu poate fi în locul celeilalte?

— Poate, dar nu trebuie neapărat.

— Bine, dar eram pregătit de la bun început, în comparație cu ceilalți. Aveam de notat fiecare amănunt suspect.

— Şi ce-ai notat?

Am zâmbit, încurcat.

— Nimic. Am avut chef de câteva ori, dar am considerat în final că asta era din cauza excesivei intensități a auto-observației.