Stanislaw Lem - Catarul

Următorul caz era al unui elvețian pe nume Franz Mittelhorn, venit la Napoli în ziua de 27 mai. Cazul acesta se deosebea de celelalte prin faptul că Mittelhorn era bine cunoscut la pensiunea în care locuise, pentru că venea acolo în fiecare an. Era proprietarul unui marc anticariat din Lausanne, bogat, cavaler tomnatic, avea multe ciudățenii, care se treceau cu vederea, fiindcă era socotit p intre oaspeții de preț. Ocupa două camere, unite prin uși de trecere — una îi servea drept cabinet.

iar a doua ca dormitor. Înaintea fiecărei mese cerceta cu lupa starea de curățenie a farfuriilor și a tacâmurilor și comanda mâncăruri gătite după propriile lui rețete, întrucât suferea de alergie alimentară. Când, uneori, i se umfla fața, așa cum li se întâmplă celor care au edem Quincke, chema în sala de mese pe bucătar și-l muștruluia zdravăn. Chelnerii susțineau că Mittelhorn mai gusta câte ceva, între mese, prin birturile ieftine din oraș, deoarece îi plăcea la nebunie ciorba de pește, care îi era interzisă, așa că nu respecta regimul, dar pe urmă provoca scandaluri în pensiune. Ultima oară își mai schimbase modul de viață, pentru că, încă din iarnă, simțise unele dureri reumatice și medicul i-a prescris băi de nămol. Le făcea la Vittorini. Avea în Napoli frizerul lui, care venea la pensiune, iar acesta folosea instrumentele pe care și le adusese Mittelhorn, care nu accepta să folosească briciul sau pieptenele după alt client. A turbat când a aflat, la sosire, că frizerul și-a închis prăvălia. S-a plâns întruna, până ce, în sfârșit, și-a găsit un altul, tot de încredere.

Pe ziua de 7 iunie a cerut să i se facă foc în cămin. Căminul era o podoabă din camera cea mare și niciodată nu se făcuse foc în el, dar nimeni nu-l întreba de două ori pe Mittelhorn după ce i se auzeau poruncile. Deci, cu toate că erau peste douăzeci de grade în cameră și vremea continua să fie însorită, au făcut cum li s-a cerut. Căminul a scos puțin fum, dar asta nu l-a deranjat pe Mittelhorn. S-a închis în cameră și n-a coborât la cină. Asta era ceva nemaipomenit, pentru că el nu obișnuia să sară peste mese și, ca să fie cât se poate de punctual, purta două ceasuri, unul la mână și altul în buzunar. Când au văzut că nu răspunde la telefon și nici când i se bate la ușă, au intrat cu forța și au găsit broasca înfundată pe dinăuntru cu o pilă de unghii, îndoită. El era complet lipsit de cunoștință, iar camera plină de fum. Un flacon gol de somnifere dovedea clar că se otrăvise, așa că l-au transportat la spital. Cum trebuia să plece spre sfârșitul lui iunie la Roma, la o licitație de carte veche, Mittelhorn adusese cu el o valiză plină de asemenea tipărituri. Au găsit-o goală, în schimb, căminul era plin de hârtii carbonizate. Pergamentele, care nu puteau fi arse, le tăiase cu o foarfecă de frizerie în fâșii mărunte, iar ramele xilogravurilor fuseseră rupte în bucăți. Inventarul hotelului era neatins, cu excepția unui șnur de draperie, înnodat, de parcă ar fi vrut să se spânzure, dar șnurul nu i-a suportat greutatea. Faptul era dovedit și de un scăunel mutat lângă fereastră.

A dormit fără întrerupere două zile, iar când și-a revenit, doctorul, bănuind un început de pneumonie, l-a supus unui examen. În timpul nopții, Mittelhorn a început iar să se agite, ba aiura, ba țipa că este nevinovat, că nu e el, ba amenința și se certa cu cineva; la urmă a încercat să se scoale din pat, și atunci infirmiera, care nu se putea lupta cu el, a alergat să-l cheme pe medic. Profitând de lipsa ei, pacientul a dat buzna în camera de serviciu de lângă rezerva lui, a spart geamul de la dulăpiorul cu medicamente și a băut o sticluță cu tinctură de iod. A murit a treia zi, din cauza unor grave arsuri interne.

În procesul-verbal s-a înscris: sinucidere provocată de demență, pe fond de depresiune psihică bruscă. Totuși, când s-a reluat ancheta și oamenii hotelului au fost supuși unor interogatorii amănunțite, portarul de noapte și-a amintit un incident ieșit din comun din seara anterioară zilei cu pricina.

Pe biroul de la recepție se afla o cutie cu plicuri și hârtie, la dispoziția clienților și a vizitatorilor. Imediat după cină, un curier a adus un bilet de operă, comandat de un neamț, vecin de etaj cu Mittelhorn. Pentru că neamțul nu era acasă, portarul a vârât biletul într-un plic și l-a pus în căsuța cu cheia camerei. Din greșeală, plicul a nimerit în căsuța lui Mittelhorn. Acesta, luând la întoarcere cheia o dată cu plicul, l-a desfăcut și s-a apropiat de o lampă din hol, ca să citească scrisoarea. De parcă i s-ar fi înmuiat picioarele, a căzut într-un fotoliu, acoperindu-și ochii cu mâna. A rămas așa câteva clipe bune, s-a mai uitat o dată la foaia de hârtie și apoi, în grabă, aproape în fugă, a urcat în camera lui. În acel moment, portarul și-a amintit de curier, de bilet și a înlemnit, pentru că el însuși comandase telefonic biletul; și-a dat seama că biletul era pentru neamț, nu pentru Mittelhorn. Văzând că în căsuța camerei neamțului nu e nici un plic, s-a convins de greșeala făcută și s-a hotărât să se ducă la Mittelhorn. A ciocănit la ușa lui și, neauzind nici un răspuns, a intrat. Camera era goală. Pe masă, un plic desfăcut și o hârtie mototolită. Portarul a cercetat plicul, descoperind biletul de operă pe care Mittelhorn desigur nici nu-l băgase în seamă. A luat biletul și, împins de curiozitate, a netezit hârtia care-l impresionase într-atât pe elvețian. Era curată, fără un cuvânt, încremenit, portarul a ieșit din cameră fără să-i spună o vorbă elvețianului, pe care l-a întâlnit în drum, întorcându-se de la frigiderul de pe etaj, cu o sticlă de apă minerală.

Pentru că în această etapă a anchetei te agăți chiar și de un pai, chestia cu hârtia nescrisă a căpătat o importanță deosebită, mai ales că, a doua zi, Mittelhorn ceruse să i se aprindă focul în cămin, unde și-a ars prețioasele sale tipărituri — se pare că de dimineață până seara, deși coborâse numai la masa de prânz. Ori hârtia nescrisă constituia pentru el o parolă sau un semn, care i-a provocat depresiunea, ori a căzut pradă unei halucinații în holul hotelului și a citit pe hârtie un text inexistent. Prima posibilitate părea a fi cu totul neverosimilă, mirosea a truc ieftin dintr-un film de senzație și nu se împăca deloc cu ceea ce se știa despre Mittelhorn: un om serios și așezat, un specialist de prestigiu în meseria de anticar; în afacerile lui nu s-a descoperit nimic misterios sau ceva care să fie sub incidența codului penal. Dar, tot cercetând mai profund trecutul lui, s-a ajuns la întâmplări mai vechi, de pe vremea ultimului război mondial. Mittelhorn era atunci director al unuia dintre cele mai mari anticariate din München. Patronul era unul mai în vârstă decât el, un evreu bogat. După punerea în aplicare a deciziilor de la Nürnberg, Mittelhorn l-a înlocuit practic pe patron, care a fost trimis în lagăr, la Dachau, unde a și murit. După război, Mittelhorn a devenit proprietarul de drept al anicariatului, justificându-se cu un document din care rezulta că fostul patron îi lăsase toată averea sa. Circulau și vorbe cum că răposatul fusese constrâns să redacteze un astfel de act și că Mittelhorn nu fusese străin de această afacere. Erau numai bârfe, dar Mittelhorn s-a mutat după doi ani cu firma sa în Elveția și s-a stabilit la Lausanne. Nu era greu de presupus că boala lui psihică nu era străină de întâmplările de acum aproape patruzeci de ani, că, sub influența unei iluzii optice, luase hârtia nescrisă drept o veste în legătură cu vechile evenimente, poate în legătură cu păcatele lui și, în tulburarea sa profundă, a hotărât să distrugă prețioasa avere, iar apoi, complet nebun, să încerce să-și ia viața. Când s-a trezit la spital, mai întâi s-a căznit să se apere de reproșurile celui dispărut, care reapăruse în viziunile lui, sfârșind prin a repeta încercarea de sinucidere. Totul era foarte posibil, deși constituia o ipoteză destul de forțată și, înainte de,toate, fără a lămuri câtuși de puțin ce anume l-a putut duce pe un om atât de echilibrat spre o asemenea cădere psihică bruscă. N-a mai fost găsit decât vechiul vecin de hotel al lui Mittelhorn, care a confirmat declarația portarului: într-adevăr, n-a ridicat la timp biletul de operă comandat, iar când l-a primit a doua zi, era prea târziu. Şi astfel, afacerea excentricului anticar s-a oprit și ea într-o fundătură fără ieșire.