Stanislaw Lem - Catarul

Soarta suedezului, ca și cea a austriacului, n-a stârnit suspiciuni asemănătoare. Primul, Leyge, vechi membru al clubului himalaienilor, cuceritor al unor înălțimi de peste șapte mii de metri din Nepal, venise la Napoli după ce divorțase de soția sa. Locuise la “Hotelul Roman”, deci în centru, nu făcea băi de mare, nu mergea la plajă, doar se bronza în solarul nudiștilor, vizita muzeele și făcea băi de sulf. La 19 mai, seara târziu, a plecat la Roma, deși inițial spusese că avea de gând să petreacă toată vara la Napoli. La Roma și-a lăsat bagajul în mașină și a pornit-o spre Colosseum; aici s-a cățărat pe partea cea mai înaltă a zidurilor, de unde s-a aruncat în gol spre exterior. A murit pe loc. Concluzia legiștilor a fost: “sinucidere sau accident nefericit, provocat de o bruscă pierdere a facultăților mintale”. Suedezul, un blond bine făcut, părea mai tânăr. Se îngrijea cu pedanterie de aspectul și forma sa fizică. În fiecare zi, la șase dimineața, juca tenis, nu bea, nu fuma, într-un cuvânt, se îngrijea ca ochii din cap. Divorțul s-a pronunțat în urma acordului comun al soților, iar drept motiv s-a trecut nepotrivirea de caracter. Informațiile au fost obținute de la poliția suedeză, în felul acesta putându-se exclude — ca motiv al sinuciderii — depresiunea bruscă, provocată de destrămarea îndelungatei căsnicii. S-a constatat totuși că, în fapt, cei doi soți trăiau de multă vreme separat și au pornit procesul pentru a da putere legală acestei stări de lucruri.

Povestea austriacului, Schimmelreiter, era și mai complicată. Venise la Napoli pe la jumătatea iernii, iar băi de sulf începuse să facă de prin aprilie. Până la sfârșitul acestei luni și-a dat seama că-i priesc foarte mult și de aceea și-a prelungit abonamentul pe luna mai. După o săptămână a început să aibă insomnii, a devenit susceptibil și grosolan, susținea că cineva îi tot umblă prin valize, că i-au dispărut ochelarii de rezervă, cu ramă de aur, iar când aceștia au fost găsiți în spatele canapelei, a răspuns că hoțul i-a aruncat acolo. Despre modul lui de viață se putea afla totul foarte ușor, pentru că el locuia într-o mică pensiune și, înainte de a se produce schimbări în comportarea sa, se împrietenise cu gazda, o italiancă. Pe ziua de 10 mai, Schimmelreiter s-a împiedicat pe scări și două zile a zăcut în pat cu genunchiul julit. Apoi s-a mai îmbunat, relațiile cu gazda au redevenit excelente, dar, cum și după trecerea rănii de la genunchi, resimțea dureri reumatice, a început din nou să viziteze centrul balneologie. După câteva zile, a sculat, în plină noapte, toată pensiunea în picioare, strigând după ajutor. A spart o oglindă, fiindcă i se părea că cineva s-a ascuns în spatele ei, și a fugit apoi pe fereastră. Cum însă oglinda era fixată în perete, faptul era absolut imposibil. Neputând să-l potolească în nici un fel, căci Schimmelreiter era neobișnuit de agitat, femeia a chemat un medic cunoscut, care a constatat un periculos atac de cord. O asemenea stare poate provoca uneori dezechilibre psihice. Așa susținea cel puțin doctorul. Gazda a insistat ca austriacul să fie dus la spital, și așa s-a și întâmplat, înainte de a părăsi pensiunea, a mai reușit să spargă alte două oglinzi, una în baie și alta lângă scări, dar până la urmă i-au smuls bastonul din mâini, căci altă soluție nu exista. La spital era mereu neliniștit, plângea, căuta să se ascundă sub pat; totodată avea leșinuri, provocate de desele accese de sufocare, căci era astmatic. Studentului în medicină, care făcea practică la spital și se îngrijea de el, i-a spus în secret că fusese otrăvit de două ori la băile lui Vittorini; i s-a turnat otravă în apa de baie, și treaba asta a făcut-o băiașul, care era, în mod sigur, agent al spionajului israelian. Studentul nu era convins dacă o asemenea declarație trebuie inclusă în istoria bolii pacientului. Medicul șef de secție a considerat-o ca un simptom al maniei persecuției, pe fond de demență senilă. Pe la sfârșitul lunii mai, Schimmelreiter a murit din cauza unei tumori avansate la plămâni. Nu avea familie; a fost îngropat la Napoli pe cheltuiala primăriei, pentru că internarea i-a secat și așa modestele lui venituri. În seria de evenimente, acesta aparținea celor excepționale, pentru că, în comparație cu toate celelalte victime, era vorba de un străin fără mijloace materiale. Ancheta pornită mai târziu a stabilit că Schimmelreiter fusese, în timpul războiului, secretar în lagărul de concentrare de la Mauthausen, iar după înfrângerea Germaniei a fost pus sub acuzare; n-a fost totuși condamnat, întrucât majoritatea martorilor, foști internați ai lagărului, au făcut declarații în favoarea lui. Au existat, ce-i drept, și unii care au susținut că-i bătea pe deținuți, dar era vorba de declarații ale unor terțe persoane și nu a fost găsit vinovat. În ciuda faptului că părea să existe o relație cauzală între dubla înrăutățire a stării sănătății sale și băile la centrul Vittorini, convingerile decedatului erau cu atât mai lipsite de temei, cu cât nu se cunosc otrăvuri care să acționeze asupra creierului când sunt dizolvate în apă de baie.

Băiașul pe care austriacul îl bănuise de otrăvire nu era evreu, ci sicilian, și nu avea nimic comun cu spionajul israelian. Şi în felul acesta s-a renunțat la considerarea cazului ca fiind de natură penală.

Dosarul cuprindea deja (excluzându-l pe dispărutul Brigg) șase persoane care muriseră brusc din diferite cauze. Firele duceau întotdeauna la un centru balneologie, și cum din astea erau mai multe la Napoli, s-a trecut la cercetarea registrelor lor. Ancheta se îngroșa ca o lavină; trebuia să fie cercetate douăzeci și șase de cazuri, deoarece renunțarea la băile plătite fără pretenție de returnare a banilor era un fapt relativ curent, mai ales dacă era vorba de sume mici. Totuși, pentru fiecare caz, se cuvenea să se meargă până la capăt, așa că investigațiile înaintau cu greu. Se opreau abia atunci când cel căutat era găsit în stare de sănătate deplină.

Pe la jumătatea lunii mai a sosit la Napoli Herbet Heyne, german de origine, dar naturalizat american, în vârstă de patruzeci și nouă de ani, proprietar al unui șir de drugstore din Baltimore. Suferea de astm, se trata de mulți ani prin sanatorii și un specialist în boli de plămâni i-a recomandat, având în vedere și complicațiile reumatice, să recurgă la băile de sulf. Le făcea într-un mic stabiliment, nu departe de hotelul din Piazza Municipale; servea masa numai în restaurantul hotelului, dar, după nouă zile, a făcut scandal, plângându-se, chipurile, de gustul îngrozitor de amar al mâncărurilor. După această scenă din restaurant, a părăsit hotelul, plecând la Salerno; aici a tras la o pensiune de pe malul mării și, seara târziu, s-a dus să facă o baie. Portarului, care voia să-i schimbe hotărârea, ținând seama de valurile mari și de amurgul zilei, i-a spus că nu se poate îneca, pentru că o să moară sărutat de un vampir, dar nu așa curând. I-a arătat chiar și locul destinat acestui sărut al morții: încheietura mâinii. Portarul era din Tirol și și-a dat seama că are de-a face cu un compatriot, pentru că vorbise cu el nemțește. Așa că, după o clipă, se îndreptă spre țărm și auzi țipătul lui Heyne. Dădu fuga după un salvamar, care îl scoase din apă, dar pentru că se purta nerațional — îl mușcase pe bietul băiat — l-au dus cu ambulanța la spital; în timpul nopții, s-a ridicat din pat, a spart geamul de la fereastră și, cu un ciob, și-a tăiat venele de la mâini. Sora de serviciu a dat alarma la timp, i-au oprit sângerarea, dar l-a apucat o tuse puternică pe fond de pneumonie, ca la astmatici, și nu și-a mai revenit, murind după trei zile. La anchetă, încercarea de sinucidere a fost atribuită șocului provocat de înecarea în mare, ea însăși cauză a pneumoniei. După vreo două luni, a intervenit în investigație Interpolul, deoarece consilierul juridic al lui Heyne din Baltimore primise o scrisoare, trimisă de acesta la plecarea din Napoli, în care Heyne cerea ca, în cazul morții sale neașteptate, să fie anunțată neîntârziat poliția, pentru că cineva îl amenința cu moartea. În afară de amănuntul că acel cineva locuia în același hotel, scrisoarea nu mai conținea vreun alt fapt concret. În schimb, se puteau distinge izbitoare germanisme, deși Heyne, care se stabilise în Statele Unite de douăzeci de ani, stăpânea ireproșabil limba engleză. Această împrejurare, ca și caracterul schimbat al scrisului, îl făcu pe avocat să pună la îndoială autenticitatea scrisorii (redactată pe hârtia hotelului), dar, aflând cum a murit clientul său, a anunțat autoritățile. Expertiza grafologică a dovedit că Heyne a scris scrisoarea cu mâna lui, dar în mare grabă și enervare. Şi aici s-a încheiat ancheta.