Stanislaw Lem - Catarul

Casa fusese acoperită pe-afară cu o tencuială colorată. Se afla într-un parc destul de vechi. Pe o aripă se întindea un covor superb de iederă, curtea era așternută cu zgură, iar în mijloc avea un zăvor cu gălbenele — botanica fiind unica ocupație care li se iartă astronauților. În fața unui șopron deschis, ce servea provizoriu drept garaj, se afla un 2 CV cu geamurile murdare, iar alături, un Peugeot 64 de culoare crem, cu toate ușile date în lături, cu covorașele întinse pe gazon, înecat în spumă, pentru că îl spălau câțiva copii în același timp — și atât de vioi, încât în prima clipă n-am putut să-mi dau seama câți erau. Erau copiii lui Barth. Doi mai mari, un băiat și o fată, m-au salutat într-o engleză colectivă — când unul nu găsea un cuvânt, celălalt i-l sufla. De unde știau că trebuie să-mi vorbească englezește? Fiindcă se primise de la Roma o telegramă care anunța sosirea unui astronaut. Dar cum puteau să constate că eram astronautul cu pricina? După faptul că nici un astronaut nu poartă bretele. Așadar, onorabilul Randy mă avizase. Stăteam de vorbă cu cei doi copii mai mari, în timp ce al. treilea, nu știu dacă era băiat sau fată, cu mâinile la spate, îmi dădu ocol, căutând parcă locul din care prezența mea i s-ar părea cea mai interesantă. Tatăl lor era foarte ocupat și se contura astfel alternativa dacă urma să intru în casă sau, mai degrabă, să spăl împreună cu ei mașina, dar, în clipa aceea, doctorul Barth scoase capul pe fereastra de la parter. Era neașteptat de tânăr — sau poate eu nu eram încă obișnuit cu propria mea vârstă. Doctorul m-a salutat politicos, dar am sesizat o oarecare distanță, care m-a făcut să mă gândesc dacă nu procedasem greșit când îl abordasem dinspre Sûreté, și nu dinspre CNRS.

Dar Randy avea relații mai apropiate cu poliția, decât cu savanții. Barth mă conduse în bibliotecă, pentru că în cabinetul lui mai domnea încă dezordinea în urma mutatului, și se scuză pentru o clipă, fiindcă era îmbrăcat cu un șorț plin de pete. Casa era parcă făcută din ace, șiruri de cărți pe rafturile proaspăt lustruite, miros de vopsea și ceară uscată, pe perete o fotografie mare cu Barth și copiii călare pe un elefant. I-am privit chipul în poză și n-aș fi spus că el era speranța cifronicii franceze, dar observasem de multă vreme că savanții din domeniul științelor exacte aveau o înfățișare mai puțin arătoasă în comparație cu umaniștii, cum ar fi cei din rândul filozofilor.

Barth se întoarse, privindu-și nemulțumit mâinile, pe care se mai vedeau urme de vopsea; i-am sugerat imediat cum le-ar putea îndepărta. Ne-am așezat lângă fereastră. I-am spus că nu sunt detectiv și-că n-am nimic comun cu criminalistica, ci am fost atras într-o afacere ciudată și întunecată, cu care am venit la el, ca la ultima speranță. L-a frapat franțuzeasca mea, curentă, deși neeuropeană. I-am explicat că sunt originar din Canada franceză.

Randy crezuse mai mult în farmecul meu personal decât eu însumi. Ţineam mult la sprijinul acestui om, atât de mult încât simțeam ceva în genul unei stânjeneli provocate de situație. Sûreté nu era un punct de referință care să se bucure în mod deosebit de favoarea lui. Pe de altă parte, opinia cercurilor universitare era cunoscută ca profund antimilitară. Acolo domnea convingerea că astronauții sunt recrutați din rândurile armatei, ceea ce nu era întotdeauna adevărat — de pildă, în cazul meu. Dar nu-i puteam relata lui toată biografia mea. Așa că ezitam mereu, neștiind cum să procedez ca să topesc gheața, și — după cum mi-a destăinuit mai târziu — aveam o înfățișare atât de neajutorată, încât îi aminteam de un student prost pregătit. Tocmai prin asta l-am cucerit oarecum, fiindcă supoziția mea era corectă: pe colonelul, a cărui recomandare o căpătase Randy pentru mine, îl considera un bufon, iar relațiile lui personale cu Sûreté nu erau nici ele dintre cele mai bune. Dar, stând așa în bibliotecă, nu puteam ști că nesiguranța este cea mai bună tactică.

Se declară gata să mă asculte. Cunoșteam problema așa de bine, că puteam să-i recit fiecare fragment din memorie. Aveam cu mine și microfilmele, cu toate materialele, pentru a ilustra prelegerea, iar Barth tocmai despachetase epidiascopul, astfel că l-am pus în funcțiune, lăsând ferestrele deschise, fără draperii, lucru care nu ne împiedica, pentru că biblioteca era învăluită de verdele intens al arborilor.

— Asta-i o șaradă, i-am spus, introducând prima rolă în aparat… o șaradă formată din bucățele, fiecare în parte e transparentă, dar împreună alcătuiesc un întreg confuz. Până și Interpolul a fost pus în încurcătură. Ultima oară am întreprins o acțiune de simulare, care n-a dat rezultate. O să vă povestesc mai târziu despre ea.

Ştiam că programul său de investigații se găsea în faza experimentală — practic, n-a fost niciodată pus în funcțiune — și se vorbea despre el în fel și chip, dar țineam mult să-l intrig, așa că am hotărât să-i aplic varianta lapidară a chestiunii.

Acum doi ani, în ziua de 27 iunie, direcția hotelului napolitan “Savoy” a anunțat poliția că Roger T. Coburn, un american de vreo cincizeci de ani, ducându-se cu o zi înainte la plajă, dis-de-dimineață, nu s-a mai întors. Faptul a dat de bănuit, întrucât Coburn, care locuia la “Savoy” de douăzeci de zile, se ducea la plajă zilnic, dimineața și, cum de la hotel până la mare erau numai vreo trei sute de pași, umbla în halat de baie. Paznicul plajei a găsit seara halatul în cabina lui.

Coburn era cunoscut ca un excelent înotător. Cu douăzeci de ani în urmă se număra printre cei mai buni înotători americani de craul, dar și acum, la o vârstă mijlocie, își păstrase o bună formă, deși avea tendințe de îngrășare. Nimeni n-a observat dispariția lui pe plaja aglomerată. După vreo cinci zile însă s-a produs o mică furtună și valurile i-au aruncat trupul pe țărm. Moartea acestuia ar fi fost considerată ca un accident nefericit — cum se întâmplă de cel puțin câteva ori pe orice plajă mai mare — de n-ar fi existat câteva amănunte care au provocat ancheta. Răposatul, un agent de schimb din Illinois, era un singuratic, dar cum decesul a fost neașteptat, s-a făcut autopsia, care a dovedit că se înecase pe nemâncate. În schimb, conducerea hotelului afirma că el plecase la plajă după micul dejun. O contradicție mai degrabă minoră, dar prefectul poliției nu se avea bine cu grupul de consilieri ai primăriei, care investiseră un capital în construcția de hoteluri, printre care hotelul “Savoy”, iar cu puțin timp mai înainte, în același “Savoy”, a avut loc un accident despre care o să fie vorba separat.

Prefectura a început să se intereseze de acest hotel, în care oaspeții aveau parte numai de nenorociri. Cercetările efectuate în secret au fost încredințate unui tânăr aspirant. Acesta luă în primire întreg hotelul și pe locatarii lui. Ca proaspăt detectiv, dorea să se afirme de la bun început în fața șefului său. Datorită acestui zel deosebit au ieșit la iveală lucruri destul de ciudate. Dimineața, Coburn mergea la plajă, după-amiaza se odihnea în cameră, iar spre seară se ducea la centrul balneologie al fraților Vittorini pentru băile de sulf pe care i le-a prescris un medic local — doctorul Giono — pentru că începuse să simtă dureri reumatice. S-a dovedit că, întorcându-se de la centrul Vittorini, Coburn a avut în ultima săptămână, înainte de moarte, trei accidente de mașină, toate în împrejurări asemănătoare: încercase să treacă pe culoarea roșie a semaforului. Accidentele n-au fost grave, numai tabla și-o turtise pe alocuri, și s-au încheiat doar cu amenzi și avertismente. În afară de asta, începuse cam tot în ultima vreme să ia masa de seară în cameră, și nu ca până atunci, în sufrageria comună. Pe chelner îl lăsa să intre numai după ce se asigura, prin ușa închisă, că este un lucrător al hotelului. De asemenea, încetase să mai iasă la plimbare după apusul soarelui, în jurul golfului, lucru care în primele zile fusese pentru el o obișnuință. Totul ducea la concluzia că era vorba de un sentiment de persecuție sau de amenințare, pentru că fuga în momentul schimbării culorilor de la verde la roșu este un procedeu cunoscut de a scăpa de un urmăritor. În această lumină, deveneau de înțeles și mijloacele de apărare luate de răposat în timpul în care locuise la hotel. Ancheta n-a reușit să stabilească însă nimic în plus. Coburn, divorțat cu paisprezece ani în urmă, fără copii, nu se apropiase de nimeni în hotelul “Savoy” și, așa cum se afirma, nu avusese nici o cunoștință în oraș. S-a descoperit numai că, în ajunul morții, el încercase să cumpere un pistol de la un armurier, neștiind că în Italia era nevoie de un permis pentru așa ceva. Neavând permis, a cumpărat o imitație de toc-rezervor, cu care putea să-l stropească pe atacator cu un amestec de gaze lacrimogene și coloranți greu de îndepărtat. Stiloul acesta, nedespachetat, fusese găsit printre lucrurile lui și, astfel, s-a ajuns la firma care-l vânduse. Coburn nu știa italiana, iar armurierul vorbea foarte slab engleza. S-a aflat doar că americanul dorea o armă care să anihileze un inamic periculos, și nu un borfaș oarecare. Pentru că accidentele i se întâmplaseră lui Coburn întotdeauna pe drumul de întoarcere de la centrul de balneologie, aspirantul și-a îndreptat pașii spre Vittorini. Acolo îl cunoșteau cu toții pe american, pentru că fusese foarte generos cu lucrătorii. În comportarea lui nu se observase totuși nimic deosebit, în afara faptului că, în ultimele zile, se grăbea din cale afară și ieșea aproape ud, ignorând avertismentele băiașului, care-l îndemna să mai aștepte, ca de obicei, vreo zece minute. Aceste firave rezultate ale anchetei nu l-au satisfăcut pe aspirant, care, în zelul lui crescând și nu lipsit de inspirație, a început să răsfoiască registrele centrului. În ele erau trecute sumele plătite de cei care beneficiau de tratamentele balneologice.