Stanislaw Lem - Catarul

— Locotenent Canetti. Ce puteți spune despre încărcătura folosită? Cum a fost transportată?

— Camera avea un fund dublu. Când a deschis-o, peretele ultim a sărit împreună cu filmul, ca un drăcușor din cutiuță. Atunci el a scos grenada.

— Cunoașteți acest tip de grenadă?

— Am văzut din astea în Statele Unite. O parte din canalul pentru pulbere se găsește în mâner. Văzând că nu are mâner, mi-am dat seama că detonatorul a fost transformat. Este o grenadă defensivă explozivă, cu mare putere de lovire. Aproape că nu are metal. Carcasa e făcută din carbură de siliciu.

— V-ați aflat întâmplător în acel loc al escalatorului, nu-i așa?

— Nu.

Tărăgănam, într-o liniște plină de încordare, întreruptă numai de ecourile bătăilor de-afară, pentru că îmi căutam cuvintele potrivite.

— Nu m-am aflat acolo cu totul întâmplător. Japonezul era în urma fetiței, știind că un copil n-o să încerce cu siguranță să-l împiedice. Fetița — am arătat-o cu privirea — mergea înainte pentru că o făcuse curioasă cățelușul. Așa mi s-a părut. Așa a fost, nu? am întrebat-o pe Annabella.

— Da, răspunse ea, vădit mirată.

I-am zâmbit.

— Cât despre mine… mă grăbeam. Evident, e irațional, dar când un om se grăbește, cu totul fără voia lui, vrea să ajungă primul în avion, deci și pe scările spre avion… Nu m-am gândit la așa ceva. Asta a fost tot.

Răsuflară ușurați. Canetti îi șopti ceva prefectului. Acesta înclină din cap.

— Am vrea să o scutim pe domnișoara de unele amănunte. N-ați vrea să ieșiți o clipă?

M-am uitat la Annabella. Ea îmi zâmbi pentru prima dată și se ridică. I se deschise ușa. Când am rămas singuri, Canetti se întoarse iar către mine.

— Am următoarea întrebare: când ați început să-l bănuiți pe japonez?

— Nu l-am bănuit deloc. Era perfect, în stilul lui. Când s-a ghemuit, mi-am zis că a înnebunit! Dar când a dezamorsat grenada, am înțeles că nu-mi mai rămân nici măcar trei secunde.

— Cât anume?

— Asta nu puteam ști precisă Grenada n-a explodat când i-a smuls dispozitivul, deci era cu efect întârziat. Cred că vreo două secunde, poate două secunde și jumătate.

— Şi noi credem tot așa, adăugă unul dintre oamenii de lângă fereastră.

— Pare-se că aveți greutăți la mers. Ați fost cumva rănit?

— De explozie, nu. Am auzit-o în momentul în care am plonjat în apă. Cât este de pe punte până jos? Cinci metri?

— Patru și jumătate.

— Deci o secundă. Mișcarea mea cât să apuc grenada și apoi saltul peste balustradă au durat altă secundă. M-ați întrebat dacă m-am rănit? Căzând, m-am lovit de ceva cu șira spinării. Cândva am avut o fisură a osului lombar.

— Acolo este deflectorul, explică omul de lângă fereastră. Un dispozitiv cu capișon oblic. Direcționează fiecare obiect în așa fel încât să cadă în mijlocul pantei. Nu știați de existența lui?

— Nu.

— Scuzați. Mai am și eu o întrebare, interveni Canetti.

Omul acela, japonezul, a aruncat grenada?

— Nu. A ținut-o în mână tot timpul.

— N-a încercat să fugă?

— Nu.

— Sunt Poltrinelli, șeful securității aeroportului, intră în vorbă un bărbat cu salopeta pătată, care se sprijinea de birou. Sunteți absolut sigur că omul acela dorea să moară?

— Dacă voia să moară? Da. N-a încercat să se salveze.

Doar putea să scape de întreg aparatul.

— Permiteți, vă rog? Asta e foarte important pentru noi.

Poate că totul s-a întâmplat cam așa: a vrut să arunce grenada între pasageri și apoi să sară de pe punte, dar dumneavoastră l-ați împiedicat, atacându-l. Atunci el a căzut, dar grenada, dezamorsată, a explodat.

— Nu putea fi așa. Dar putea fi altfel, am recunoscut. Eu nu l-am atacat. Am vrut doar să-i smulg grenada în momentul în care și-a îndepărtat-o de obraz. Am văzut firul de dezamorsare în dinții lui. Era de nailon, nu de sârmă. O ținea cu amândouă mâinile. Nu, așa se aruncă o grenadă.

— L-ați lovit de sus?

— Nu. L-aș fi lovit așa dacă n-ar fi fost nimeni pe scări. Dacă am fi fost ultimii. Dar el tocmai de aceea n-a rămas la urmă. Lovind cu pumnul de sus, poți să atingi orice grenadă. Aceasta ar fi zburat pe scări în jos. Dar dacă i-aș fi smuls-o din mâini, grenada ar fi rămas aproape. Unii așează bagajul pe trepte, deși, chipurile, nu e voie. Nu s-ar fi rostogolit prea departe. De aceea am lovit din stânga și asta l-a surprins.

— Faptul că l-ați lovit cu stânga? Sunteți stângaci?

— Da. El nu se aștepta la asta. A făcut o eschivă falsă. Era un profesionist. S-a apărat cu cotul ridicat — din dreapta.

— Şi mai departe?

— M-a îmbrâncit și s-a aruncat înapoi. Pe spate. Se vede că avea antrenament, nu glumă, deoarece, chiar dacă omul se hotărăște să moară, este teribil de greu să te arunci de pe scări cu capul înapoi. Oamenii preferă să vadă moartea în față.

— Scările erau pline de oameni.

— Așa e. Şi totuși! Treapta din spatele lui era liberă. Cine putea se îndesa înapoi.

— Asta n-o văzuse.

— Nu, dar nu era o improvizație. El a acționat mult prea repede. Toate mișcările îi erau calculate.

Şeful securității se sprijinea de marginea mesei, atât de crispat, încât i se albiseră încheieturile degetelor. Întrebările se succedau rapid, ca într-un interogatoriu încrucișat.

— Ţin să subliniez că atitudinea dumneavoastră este în afară de orice critică. Dar, repet, stabilirea exactă a faptelor este pentru noi deosebit de importantă. Înțelegeți de ce!

— Da, e vorba să știu dacă ei dispun de indivizi capabili să meargă la moarte sigură.

— Exact. De aceea, vă rugăm să meditați mai serios asupra a ceea ce s-a întâmplat în acea secundă. Mă pun fii situația lui. Dezamorsez grenada. Vreau să sar de pe punte. Dumneavoastră vreți să-mi smulgeți grenada. Dacă m-aș ține de planul stabilit, ați putea să prindeți grenada aruncată și s-o azvârliți în spatele meu, în jos. Ezit o clipă, și această ezitare rezolvă chestiunea. Se putea întâmpla așa?

— Nu. Un om care vrea să arunce o grenadă n-o ține cu amândouă mâinile.

— Dar vrând să apucați grenada, l-ați împins!

— Nu. Dacă nu mi-ar fi alunecat degetele, l-aș fi tras spre mine. Figura nu mi-a reușit, pentru că el a sărit în lături, căzând pe spate. Asta a fost cu premeditare. Am să vă spun ceva. Nu l-am apreciat cum se cuvine. Ar fi trebuit să-l înșfac și să-l arunc peste balustradă cu grenadă cu tot. Aș fi încercat, poate, dacă el nu m-ar fi surprins cu reacția lui.

— Atunci el ar fi aruncat grenada la picioarele dumneavoastră.

— Dar atunci aș fi sărit după el. Adică, aș fi încercat. Desigur, n-ar fi fost mare lucru. Cred totuși că aș fi riscat. Sunt de două ori mai greu decât el. Avea mâini de copil.

— Mulțumesc. Nu mai am nici o întrebare.

— Inginer Scarron, se prezentă un tânăr civil, cu părul grizonat și ochelari eu ramă de corn. Vă puteți imagina mijlocul prin care s-ar fi putut preveni un asemenea atentat?

— Multe mai vreți de la mine. Îmi închipui că dispuneți aici de multe mijloace posibile.

Îmi răspunse că erau pregătiți pentru multe, dar nu pentru orice. De exemplu, pentru operațiunile de tipul Lod găsiseră leacul. Diferitele părți ale escalatorului puteau fi, printr-o simplă apăsare de buton, schimbate într-un plan înclinat, din care toți oamenii alunecă în niște rezervoare cu apă.

— Cu spuma aceea?