Stanislaw Lem - Catarul

De câte ori sunt la Paris, mă duc să văd Turnul Eiffel. Numai să-l văd, nimic mai mult. După ce-i dau roată, mă duc dedesubt, între cele patru picioare de pod, de unde se văd arcurile care le unesc, grilajele pe fondul cerului și marile roți străvechi, care pun în mișcare lifturile. Așa am făcut și a doua zi după serata de la Barth. Turnul nu se schimbase, deși era înconjurat acum de cutiile zgârie-norilor.

Era o zi frumoasă. M-am așezat pe o bancă și mă gândeam cum să las totul baltă și să mă retrag din afacerea asta, pentru că mă trezisem de dimineață cu această hotărâre. Problema căreia îi consacrasem atâtea eforturi îmi era acum străină, inutilă, parcă falsă. Adică fals era mai degrabă elanul meu față de ea. De parcă m-aș fi trezit brusc sau mi-a venit mintea la cap, mi-am zărit propria lipsă de maturitate, același infantilism ce se afla în spatele fiecăreia dintre deciziile mele vitale. Dintr-o țâcneală, hotărâsem, la numai optsprezece ani, să mă fac comandos și am reușit să văd o cazemată normandă, dar numai culcat pe targă, pentru că planorul meu, atins în aer de un Flak, ne-a aruncat pe toți, treizeci de oameni, peste buncărele germane, dincolo de țintă și, după noaptea aceea, cu osul lombar plesnit, m-am pomenit într-un spital englezesc. Dar și cu Marte a fost, de fapt, la fel. De m-aș fi întors de acolo, nu l-aș mai evoca până la sfârșitul zilelor mele; mai degrabă m-ar fi pândit ceea ce i s-a întâmplat altuia pe Lună, căruia nu i-au ajuns fotoliile oferite prin consiliile de administrație ale marilor firme, și de aceea îl măcina gândul sinuciderii. Unul dintre colegii mei ajunsese director al distribuției berii în Florida; luând în mână o cutie de bere, parcă-l văd intrând în ascensor, în costumul alb-îngeresc de cosmonaut, așa că m-am aruncat în afacerea asta, ca să nu merg pe urmele lui.

Am înțeles bine toate astea, privind la Turnul Eiffel. Fatală profesie, amăgindu-te cu promisiunea “marelui pas pentru omenire”, care, așa cum a spus Armstrong, este “un mic pas al omului”, dar în esență punctul culminant, apogeu nu numai al orbitei, loc de pierzanie, un tablou simbolic al vieții omenești, care înghite cu lăcomie toate speranțele și forțele îndreptate spre ceea ce nu poate fi atins. Numai că ceea ce pentru fiecare înseamnă cei mai frumoși ani, aici reprezintă numai ore. Aldin știa că urmele bocancilor lui imenși pe Lună vor dăinui nu numai dincolo de memoria programului Apollo, dar și dincolo de omenire, pentru că vor fi șterse abia peste un miliard și jumătate de ani de focul Soarelui, ridicându-se peste orbita Pământului. Cum se poate însă declara mulțumit, vânzând bere, un om care a fost atât de aproape de veșnicie? Să știi că totul a rămas în urma ta, să afli asta așa de brusc, atât de ireversibil este mai mult decât o înfrângere, este o batjocură la adresa înălțării care i-a precedat. Când stăteam așa, privind la monumentul de fier, ridicat hi cinstea secolului al XIX-lea de acel inginer serios, mă miram tot mai mult de propria mea orbire, de faptul că ra-am lăsat dus atâția ani, și numai rușinea mi-a făcut imposibilă întoarcerea grăbită la Garges ca să-mi împachetez pe ascuns lucrurile. Rușinea și loialitatea.

După-amiază a venit în mansarda mea Barth. Părea a nu fi în apele lui. Avea o noutate. Inspectorul Pingaud, omul de legătură între Sûreté și colectivul lui de lucru, ne-a invitat pe amândoi la el. Era vorba de un caz în care ancheta era condusă de unul dintre colegii săi, comisarul Leclerc. Pingaud considera că merită să cunoaștem afacerea. Bineînțeles, am fost de acord și am plecat împreună la Paris. Pingaud ne aștepta. Îl știam, el era acel taciturn, cu părul grizonat, pe care-l observasem alături de Barth cu o seară înainte. Era mult mai în vârstă decât mi se păruse atunci. Ne-a primit într-un mic cabinet, dintr-o aripă a clădirii; pe masă avea un magnetofon. S-a ridicat în picioare, în spatele biroului, și ne-a spus că nu de mult comisarul îl vizitase. Era la pensie, dar îi mai vizita uneori pe vechii cunoscuți. În discuție venise vorba de o chestiune pe care Leclerc nu putea să mi-o prezinte personal, dar, la rugămintea inspectorului, a povestit-o și a fost înregistrată. Rugându-ne să ne facem comozi, pentru că istoria era mai lungă, Pingaud ne-a lăsat singuri, parcă din curtoazie, ca să nu ne deranjeze, ceea ce mi s-a părut destul de ciudat.

Prea multe erau favorurile din partea poliției și, pe deasupra, a celei franceze. Prea multe, dar și prea puține. În tot ceea ce a spus Pingaud, n-am sesizat minciuni grosolane; nu putea fi vorba de anchete aranjate, de vreo istorie fictivă, comisarul fiind desigur la pensie, și pe lângă asta ce putea fi mai ușor decât să ne convoace oriunde. Mai puteam să înțeleg și că nu au vrut să ne arate documentele, pentru că asta era ceva sfânt, dar înregistrarea sugera dorința de a zădărnici orice discuție. Informarea urma să se desfășoare fără comentarii. Unei benzi de magnetofon nu i se putea pune nici o întrebare. Ce se ascundea în spatele acestui procedeu? Barth ori era ca și mine la fel de dezorientat, ori dorea sau trebuia să păstreze îndoielile pentru sine. Toate astea îmi trecură prin cap, în momentul în care din magnetofonul pus în funcțiune se auzi un glas baritonal, plin de sine, ușor astmatic.

— Domnul meu, ca să nu fie nici o neînțelegere, am să-ți povestesc tot ce pot să-ți spun. Inspectorul Pingaud garantează pentru dumneata, dar sunt lucruri pe care le voi trece sub tăcere. Cunosc dosarul cu care ai venit aici, l-am examinat înaintea dumitale și am să-ți comunic părerea mea: nu există acolo material pentru anchetă. Înțelegi la ce mă refer? Nu mă interesează, din punct de vedere profesional, ceea ce nu se supune paragrafelor codului penal. În lume există un milion de chestiuni neînțelese, farfurii zburătoare, exorcisme, tot felul de țipi care aruncă la televiziune furculițe la depărtare, dar pe mine, ca polițist, astea nu mă interesează. Ca unul care citește France Soir, pot să mă ocup de asta vreme de cinci minute și să zic: “Ei, poftim!” Deci, dacă spun că în afacerea asta italienească nu e nimic vrednic de o anchetă, atunci mă pot înșela, dar eu am în spinare treizeci și cinci de ani de muncă în poliție. De altfel, poți să nu fii de părerea mea. E treaba dumitale. Inspectorul Pingaud m-a rugat să-ți prezint cazul pe care l-am investigat acum doi ani. Când am să termin, ai să înțelegi de ce nu a pătruns în paginile ziarelor. De la bun început am să-ți mărturisesc fără înconjur că, dacă ai încerca să-l folosești ca material de publicat, atunci aș dezminți totul. De ce, și asta ai să înțelegi. E în joc rațiunea de stat, iar eu sunt polițist francez. Te rog să nu te simți lezat — e numai o chestiune de loialitate profesională. Am pronunțat formula obișnuită.

Cazul a fost clasat. A lucrat la el poliția, Sûreté și apoi contraspionajul. Dosarele zac în arhivă — sunt cu toatele câteva bune kilograme. Așadar, să încep. Personajul principal este Dieudonne Proque. Proque este un nume care nu sună franțuzește. Înainte se numea Procke, un evreu german, care a emigrat împreună cu părinții, de mic copil, în Franța, pe vremea lui Hitler, în anul 1937. Părinții, aparținând burgheziei mijlocii, pe vremea naziștilor, erau patrioți germani, aveau rude îndepărtate la Strasbourg, stabilite în Franța încă din secolul al XVIII-lea. Ajung departe, pentru că am cercetat totul foarte profund, cum e obiceiul în cazurile grele. Cu cât o problemă e mai confuză, cu atât mai atentă trebuie să fie urmărirea. Murind, tatăl nu i-a lăsat nimic. A învățat meseria de optician. În timpul ocupației s-a stabilit la Marsilia, în zona neocupată, la alte rude — de fapt, cu excepția acestor șase ani, a locuit la Paris, în arondismentul meu. Avea un mic laborator optic pe rue Amelie. Îi mergea mai degrabă prost. Nu avea mijloacele necesare, nu putea concura eficient cu firmele mai serioase. Nu prea făcea vânzare, mai mult reparații, schimba lentilele la ochelari, uneori mai dregea niscaiva jucării, nu numai optice. Era opticianul oamenilor săraci și puși pe economii. Mama lui, cu care locuia, a trăit și după moartea lui. Ajunsese la aproape nouăzeci de ani. El, cavaler tomnatic, avea, când s-a întâmplat ce voi spune, șaizeci și unu de ani. Fără antecedente penale, la noi n-avea cazier, deși știam că atelierul foto, pe care și-l meșterise în spatele laboratorului optic, nu era chiar un nevinovat hobby, așa cum susținea el. Sunt oameni care fac poze îndrăznețe, nu neapărat pornografice; ei înșiși nu se pricep sau nu vor să le developeze și au nevoie de un om de încredere care să se ocupe de așa ceva. Trebuie să fie un om serios, care să nu facă un plus de exemplare pentru sine sau chiar pentru altcineva. Da, dar asta până la un punct nepenalizabil. Sunt oameni care îi pun pe alții în situații delicate și le fac fotografii pe ascuns, pentru ca apoi să-i șantajeze. Pe toți îi avem, în genere, în cartotecile noastre și nu e deloc sănătos pentru ei să aibă propria lor cameră obscură, propria aparatură și propriul fotograf care a suferit deja o condamnare. Proque se ocupa de asta, dar cu măsură. Noi știam că el developează asemenea poze, se ocupa cu asta de obicei când stătea cam prost cu finanțele. Nu existau însă motive de intervenție din partea noastră. Nu numai astfel de chestiuni mai scapă azi atenției poliției. Ne lipsesc posturi în schemă, ne lipsesc mijloacele, ne lipsesc oamenii. De altfel, Proque nu câștigase mare lucru cu procedeul său. N-ar fi îndrăznit niciodată să aibă pretenții față de clienți, în schimbul serviciilor sale. Era prudent, pentru că era laș din fire. Era complet dominat de maică-sa. Trăia ca după ceas. În fiecare an plecau, totdeauna în iulie, totdeauna în Normandia; deasupra laboratorului aveau trei camere pline cu mărunțișuri de tot felul; clădirea era veche, locatarii aceiași, se cunoșteau de ani de zile, încă dinainte de război. Trebuie să ți-l descriu bine pe acest Proque, pentru că are o oarecare importanță, mai ales pentru dumneata. Scund, firav, prea de timpuriu îndoit de spate, cu un tic la ochiul stâng, pleoapa îi cădea mereu; mai ales în orele amiezii făcea asupra oamenilor care nu-l cunoșteau impresia unui snob, prostănac sau distrat. Era perfect normal la minte, avea doar momente de somnolență, cel mai adesea pe la prânz, din cauza scăderii tensiunii. De aceea ținea mereu pe masa de atelier un termos cu cafea și-i trăgea câte-o sorbitură de câte ori simțea că-l apucă somnul în timpul lucrului.