Stanislaw Lem - Catarul

Cu clientul care-i încredințase filmul ajunsese la ceartă, pentru că acestuia nu-i ieșeau la socoteală câteva poze. Ce s-o fi întâmplat între ei, n-am aflat niciodată — este singurul punct concret, rămas nelămurit în afacerea asta.

Apoi, o săptămână întreagă, nimic deosebit. Proque s-a liniștit, nu mai pomenea în discuțiile cu maică-sa de vreo presupusă boală mintală. Duminică a invitat-o la cinema. Iar luni a înnebunit de-a binelea. Totul s-a întâmplat cam așa. Pe la unsprezece a ieșit din atelier, lăsând ușa deschisă, n-a răspuns ca de obicei la salutul cofetarului, care-și avea prăvălia în colțul străzii; omul acesta, un italian, i s-a adresat primul, fiindcă se afla în fața magazinului. Proque i s-a părut “cam ciudat”; a intrat înăuntru, a cumpărat niște dulciuri, a spus că o să plătească la întoarcere, pentru că atunci o să aibă “o groază de bani” — nici gestul acesta nu era în stilul lui —, s-a urcat într-un taxi din stație — și nu umblase cu taxiul cel puțin de zece ani — și i-a dat șoferului adresa pe rue de l'Opera. I-a spus să aștepte, s-a întors după un sfert de oră, vorbind în gura mare, gesticulând și fluturând un plic plin cu bancnote. Înjurându-l pe ticălosul care încercase să-i sufle din câștig, ceru șoferului să-l ducă spre Notre Dame. Acolo, pe insulă, plăti pentru toată cursa o sută de franci, fără să ceară restul — șoferul observă atunci că avea în plic numai hârtii de câte o sută —, și, înainte ca taxiul să pornească, se urcă pe balustrada podului. Un trecător îl apucă de picior, luptându-se cu el; văzând scena, taxime-tristul sări din mașină, dar nici împreună nu putură s-o scoată la capăt cu el. Apăru un polițist; îl urcară toți trei în taxi, dar Proque urla întruna, pe caldarâm rămăseseră bancnotele de o sută de franci, polițistul reuși să-l lege și o porniră spre spital. Pe drum, opticianul reuși un lucru nemaipomenit. Când mașina a pornit, el s-a închis parcă în sinea lui, zăcând lângă polițist fără vlagă, ca o cârpă, dar la-un moment dat a sărit în sus și, înainte ca polițistul să-l potolească, i-a smuls șoferului volanul. Traficul era mare și n-a fost greu să se ciocnească. Taxiul a lovit un Citroën în ușa din față, apucându-i șoferului acestuia mâna între volan și ușă. I-a frânt încheietura. Polițistul l-a dus pe Proque cu alt taxi la spital; aici l-au cam lăsat în plata Domnului, mai ales că l-a cuprins o stare de prostrație — uneori mai scâncea, nu răspundea la întrebări, și se purta destul de liniștit. A fost luat sub observație, dar la vizita de seară a medicului primar îi constatară lipsa. Zăcea sub pat, înfășurat în pătura trasă din cearșaf, și așa s-a lipit de perete, de aceea nu l-au zărit din prima clipă. Își pierduse cunoștința, o dată cu o cantitate mare de sânge, pentru că își tăiase venele la mâini cu o jumătate de lamă trecută pe ascuns din haine în pijamaua spitalului. I-au făcut trei transfuzii și l-au readus în simțiri. Au intervenit apoi alte complicații, pentru că și așa avea inima foarte slabă.

Afacerea mi-a fost încredințată a doua zi după accidentul de pe insula Saint Louis. De fapt, în aparență, nu era nimic important pentru Sûreté, dar proprietarul mașinii avea un jurisconsult care a considerat că s-a ivit cea mai bună ocazie pentru o răfuială cu poliția. Avocatul a lansat versiunea neglijenței culpabile a funcționarului de poliție, care, transportând un delincvent nebun, a permis ca acesta să lovească mașina clientului său, provocând o dată cu leziuni corporale și pagube materiale, și un șoc psihic puternic. Desigur, poliția era răspunzătoare, și se impunea plata unei rente, bineînțeles din fondurile ministerului, pentru că polițistul vinovat fusese în exercițiul funcțiunii.

Dorindu-și un start mai bun, avocatul a informat presa în acest spirit. Din această cauză, afacerea s-a ridicat mult peste nivelul unor incidente banale, pentru că acum intra în joc prestigiul Sûreté și, de fapt, al police judiciaire [15] Poliția judiciară , iar șeful mi-a încredințat cercetarea cazului.

Diagnosticul medical inițial indica demență cronică pe fondul unei schizofrenii întârziate, dar cu cât se adânceau investigațiile, imediat după tentativa de sinucidere, din diagnostic rămânea tot mai puțin. După șase zile, Proque era tot distrus, abia se mișca, îmbătrânise brusc, dar, în afară de toate astea, era cât se poate de normal. În a șaptea zi a șederii în spital făcu o declarație. Mărturisi că acel-client îi plătise în loc de cei o mie cinci sute de franci conveniți abia o sută cincizeci, pentru faptul că nu-i făcuse toate copiile. În ziua de luni, când s-a apucat să potrivească lentilele la ochelari, l-a cuprins în fața mașinii de șlefuit așa o furie împotriva acelui client, că a lăsat totul deoparte și, așa cum era, a zbughit-o din atelier “ca să se răfuiască cu el”. Nu-și amintește să fi intrat în cofetărie. Nu-și amintește nimic nici din ceea ce s-a întâmplat pe pod, știe numai că i-a făcut clientului, acasă la el, un scandal zdravăn și acesta i-a plătit restul de bani. În timpul nopții de după această declarație, starea i s-a înrăutățit brusc. A murit spre dimineață, de un infarct. Medicii căzură de acord că a fost vorba de o psihoză reactivă. Cu toate că moartea lui Proque era numai indirect legată de manifestările de nebunie din ziua de luni, chestiunea căpătă iar importanță. Un cadavru este întotdeauna un atu.

M-am dus la mama lui Proque în ajunul morții acestuia. Ca femeie la o vârstă atât de înaintată, a fost destul de binevoitoare. L-am luat cu mine în rue Amelie pe un aspirant de la secția Narcotice, ca să examineze camera obscură și preparatele ce se găseau acolo. Am zăbovit îndelung la doamna Proque, pentru că modul de gândire al unei asemenea dame venerabile este ca o scândură — când a intrat odată într-o problemă, trebuia s-o ascult cu răbdare. Spre sfârșitul vizitei mi s-a părut că aud soneria la ușa atelierului de jos, pentru că fereastra era întredeschisă. L-am găsit pe omul meu răsfoind dincolo de tejghea registrul de comenzi.

“Ai găsit ceva?” l-am întrebat. “Nu, nimic.” Am sesizat o oarecare nesiguranță în glasul lui. “A fost cineva pe aici?” “Da. De unde știți?” “Am auzit soneria.” “Da”, repetă el și-mi povesti ce s-a întâmplat. A auzit soneria, dar pentru că se urcase pe scaun, ca să demonteze cutiile cu legături electrice în vederea cercetării, nu s-a putut duce imediat în magazin. La auzul zgomotului, a crezut că era Proque, meșterind prin atelier, și i-a spus:

“Ei, ce mai e? Cum te simți astăzi, bunul meu Dieudonne?” în clipa aceea a intrat în magazin aspirantul meu și a zărit un bărbat de vârstă mijlocie, fără pălărie, care, la vederea lui, a tresărit, vrând parcă să se retragă spre ușă. A fost un joc al întâmplării. De regulă, oamenii din Brigada de narcotice umblă în civil, dar tocmai în acea zi urma să aibă loc o mică ceremonie în legătură cu decorarea unuia dintre brigadieri, deci se impunea ca toți să vină în uniformă ca să-i dea onorul. Dar pentru că manifestarea începea la ora patru, omul meu a plecat cu mine îmbrăcat în uniformă, ca să nu mai piardă vremea trecând pe-acasă să se schimbe.

Așadar, nou-venitul a rămas surprins văzând o uniformă de polițist. Spuse că vrea să ia niște ochelari lăsați pentru reparații. Arătă chiar și chitanța, cu număr în regulă. Agentul îi răspunse că proprietarul atelierului nu se simte prea bine și de aceea n-o să-și poată primi lentilele. În acest mod s-a spus tot ce era de spus, dar clientul nu se mișca din loc. La urmă, cu glas scăzut, întrebă dacă Proque s-a îmbolnăvit brusc. Agentul i-a răspuns că da “Serios?” “Destul de serios.” “Eu… am mare nevoie de ochelarii ăștia”, adăugă străinul nitam-nisam, doar așa ca să spună ceva, pentru că nu îndrăznea să pună o anume întrebare. “Si… mai trăiește?” întrebă pe neașteptate.