Stanislaw Lem - Catarul

Asta nu i-a fost deloc pe plac omului meu. Nu i-a răspuns, în schimb a pus mâna pe bara care închidea trecerea spre tejghea, pentru că îi venise pofta să-l legitimeze. Dar respectivul se întoarse pe călcâie și o șterse. Până ce reuși agentul să desfacă bara din cârlig, s-o ridice și să iasă în stradă, nici urmă de client. Era aproape ora patru, oamenii se întorceau de la lucru, ploua mărunt, și trotuarele erau pline de oameni grăbiți.

M-am cam supărat că-l scăpase din ochi, dar am amânat dojana pentru mai târziu. Aveam, totuși, registrul de comenzi. L-am întrebat pe agent dacă-și amintește numărul chitanței pe care i-a arătat-o bărbatul acela. Nu-l luase în seamă. În registru erau multe comenzi în ultimele zile, notate numai cu inițialele clienților. Așa că treaba nu era deloc simplă. Tot ceea ce ne mai oferea un punct de sprijin era atitudinea cu totul ciudată a celui venit. Trebuie să-l fi cunoscut bine pe Proque, câtă vreme i se adresa pe numele mic. Am început să copiez atunci ultimele poziții din registru, deși fără prea mari speranțe. Oare chitanța de ochelari nu putea fi doar un pretext convenabil? Narcoticele puteau fi în vreo ascunzătoare, greu de descoperit într-o singură zi, dacă fusese meșterită de niște specialiști. Şi numărul putea să fie fictiv. Ce credeam atunci despre Proque? De fapt, nici eu nu știu. Dacă totuși m-am înșelat până atunci în privința persoanei opticianului și atelierul lui era un punct de tranzit, atunci faptul ca Proque, primind o parte din marfă, să fi încercat-o el cel dintâi și de-aici să rezulte otrăvirea părea cu totul fără sens. Marfa putea fi falsificată — asta se întâmplă, dar nu se întâmplă niciodată ca negustorii sau intermediarii să folosească ei înșiși narcoticele: ei cunosc prea bine urmările, ca să se lase ispitiți. Nu știam deci ce să mai cred, când tot agentul mi-a venit în ajutor. Își aminti că, deși ploua, clientul nu avea nici pălărie, nici umbrelă, iar pardesiul, un redincoat flocos, eră aproape uscat. Cu mașina nu venise, pentru că strada era închisă din cauza unor lucrări de reparații. Așadar, cel mai sigur, omul locuia undeva pe aproape. L-am găsit în cea de-a cincea zi. Cum? Foarte ușor. După indicațiile aspirantului s-a alcătuit portretul-robot al celui căutat și detectivii au bătut apoi la toate porțile de pe rue Amelie. Nu era un oarecare, ci un om de știință, doctor în chimie, pe nume Dunant. Jerome Dunant. Am răsfoit iar registrul de comenzi și am observat un lucru ciudat: inițialele J.D. figurau în toate cele trei zile de dinaintea crizelor lui Proque. Doctorul locuia câteva case mai sus, de partea cealaltă a străzii. M-am dus la el într-o dimineață devreme. El însuși mi-a deschis ușa. L-am cunoscut imediat după schița specialiștilor noștri.

“Aha”, începu, “poftiți, vă rog…” “V-așteptați la o asemenea vizită?” am replicat, mergând în urma lui. “Da. Proque trăiește?” “Scuzați-mă, domnule, dar eu sunt cel care vreau să vă pun câteva întrebări, și nu să vă răspund la ale dumneavoastră. Pe ce bază considerați că Proque ar putea să fi murit?” “Acum eu sunt cel care n-am să vă răspund. Lucrul cel mai important, comisare”, în treaba asta este ca ea să nu capete răsunet. Așa că, vă rog, s-o păziți în fața presei. Ar putea fi fatal.” “Pentru dumneavoastră?” “Nu, pentru Franța.”

M-am făcut că n-aud prea bine. Dar n-am mai scos nimic de la el. “Din păcate”, continuă, “dacă am să vorbesc, atunci o fac numai cu șeful dumneavoastră de la Sûreté, și asta numai atunci când voi obține împuternicirea superiorilor mei.” Mai mult n-a scos o vorbă. Se temea că fac parte dintre polițiștii care furnizează presei știri de senzație. Mai târziu mi-am dat seama de asta. Am avut cu el multă bătaie de cap. Până la urmă a rămas cum a vrut el. Şeful meu i-a contactat pe superiorii lui, iar acordul pentru declarațiile sale a trebuit să fie obținut de la două ministere.

După cum-se știe, toate statele sunt iubitoare de pace și toate se pregătesc de război. Franța nu poate fi o excepție. Despre armele chimice toți vorbesc cu o revoltă firească. Dar toți lucrează pentru a le fabrica. Tocmai el, doctorul Dunant, se ocupa cu descoperirea preparatelor numite depresori psihotropici, care, sub formă de gaze sau pulberi, ating moralul și voința forței vii a dușmanului. Ce-am aflat până la urmă? Angajându-ne oficial să păstrăm secretul, am aflat că doctorul Dunant lucra de mai bine de patru ani la sinteza unui asemenea depresor. Plecând de la un anume compus chimic, a obținut o mare cantitate de derivați. Unul din acești derivați demonstra căutata acțiune asupra creierului. Dar o demonstra numai în doze uriașe. Trebuia să-l consumi cu lingurița ca să poată apărea simptomele tipice: mai întâi, faza agitației și agresivității, apoi a depresiunii, trecând în mania cronică a suicidului. Nu o dată, în asemenea împrejurări, numai întâmplarea te duce pe drumul cel bun. Se pun diferite grupe chimice în compusul inițial și se cercetează farmacologic proprietățile derivaților. Se poate lucra așa ani în șir sau se mai poate obține un compus cu trăsăturile dorite dintr-o dată.

Prima eventualitate este, bineînțeles, mult mai probabilă. Doctorul Dunant, care era foarte miop, purta mereu ochelari și, în ultimii ani, fusese nu o dată clientul lui Proque. Pentru că nu se putea mișca fără ochelari, avea trei perechi. Una o purta mereu, cealaltă o avea la el ca rezervă, iar a treia o ținea acasă. Devenise atât de prudent abia când ochelarii pe care-i purta i s-au spart odată în laborator și a fost nevoit să-și întrerupă lucrul.

Nu de mult, cu trei săptămâni în urmă, tocmai i se întâmplase ceva asemănător. Dunant lucra într-un institut cu cel mai înalt grad de izolare. Înainte de a intra în laborator se schimba din cap până în picioare — chiar și pantofii și lenjeria erau speciale —, iar toate lucrurile personale le lăsa în timpul activității la garderobă, separată de locul de muncă printr-o cameră de presiune. Lucra purtând pe cap un fel de capișon transparent din plastic. Aerul îi era furnizat printr-un cablu special, subțire. Nici corpul lui, nici ochelarii nu se atingeau de substanțele pe care le cerceta. Ca să evite necazul pe care-l avusese odată, Dunant și-a pus acum, înainte de a începe lucrul, ochelarii de rezervă pe un raft cu preparate, aflat la o “înălțime apreciabilă. Vrând să ajungă acolo, a atins ochelarii, care au căzut. Una dintre lentile s-a spart, și i-a mai stricat și rama, pentru că o călcase cu piciorul. A luat ochelarii și i-a dus la Proque. Când a venit să-i ia după două zile, abia-l putu recunoaște pe optician. Jigărit, arăta ca după o boală grea. I-a spus lui Dunant că s-o fi otrăvit cu ceva, pentru că s-a simțit foarte rău peste noapte, a avut o criză ciudată — și acum îi vine să plângă nu se știe de ce! — și-a încheiat el povestea. Dunant n-a acordat prea mare atenție vorbelor lui. Totuși nu era mulțumit de reparația făcută — un braț al ochelarilor îl apăsa, iar noua lentilă montată atârna pe firul de nylon și, până la urmă, după câteva zile, i-a și căzut; cum asta s-a întâmplat tot în laborator, unde podeaua era de ceramică, lentila a plesnit. Doctorul iar i-a adus opticianului ochelarii. Venind după ei a doua zi, îl văzu din nou pe Proque arătând ca Lazăr abia înviat — de parcă în numai douăzeci și patru de ore îmbătrânise cu câțiva ani. Dunant începu să-l descoasă, așa într-o doară, cam ce “criză” a avui iarăși. Descrierea amintea de depresiunea puternică din cursul unei psihoze induse pe cale chimică, aidoma simptomelor provocate de preparatul X la care Dunant lucra de multă vreme. Totuși, asemenea urmări rapide erau provocate de o doză de circa zece grame de substanță aridă — deci care ar fi putut să fie legătura acestui fapt cu aducerea ochelarilor la reparat? Aduse de două ori opticianului ochelarii de rezervă care stăteau, de obicei, pe raftul de deasupra arzătorului cu benzen. Îi trecu prin minte că, poate, substanța X, emanând aburi, se ridica în aer și se așeza apoi, în cantități microscopice, pe ochelarii de rezervă. Hotărî să verifice ideea. Supuse ochelarii la o analiză chimică și se convinse că, într-adevăr, pe lentile și pe îndoiturile metalice ale ramei se puteau distinge urme ale compusului X. Dar erau cantități la nivel gamma, adică a mia parte dintr-un miligram. Printre chimiști este cunoscută povestea anecdotică despre modul în care s-a ajuns la descoperirea LSD-ului. Un chimist care lucra cu această substanță nu bănuia, ca de altfel nimeni pe vremea aceea, că ea putea avea acțiune halucinogenă, întorcându-se acasă, începu să aibă senzația aceea tipică de “zbor”, cu viziuni și aură psihotică, deși înainte de a pleca din laborator se spălase pe mâini ca întotdeauna. Sub unghii îi rămăsese însă o cantitate infimă de LSD, suficientă pentru a provoca otrăvirea pe când își pregătea masa de seară.