Stanislaw Lem - Catarul

Sincer compătimit de toți, m-am târât cum am putut până sus, în camera mea, și m-am urcat în pat. Când mi-am găsit poziția în care durerea mă mai lăsa, am adormit, dar m-a trezit strănutatul. Trăsesem pe nări un norișor de praf iritant, venit din pernă. Am sărit din pat, țipând însă, căci uitasem de durerea din spate. Mi-am zis că o fi fost vreun insecticid presărat de prea zeloasa spaniolă în așternut, dar era leacul acela excelent împotriva durerilor lombare, cu care drăguțul de Piotruś mă tratase pe ascuns, când stăteam la masă. Am scuturat cearșaful de puful galben, mi-am tras plapuma peste cap și am adormit în zgomotul monoton al picăturilor de ploaie căzând pe acoperiș. La micul dejun am coborât pe scări de parcă aș fi fost o trapă înghețată a unei baleniere, luptând cu furtunile arctice — prudență întârziată. Chiropracticianul la care m-a dus Barth era un negru american. După radiografie, a agățat pozele în cârlige deasupra mesei de operații și m-a luat în primire. Avea niște palme ca lopețile. Am simțit o durere ascuțită, dar de scurtă durată, și am reușit să cobor singur de pe masă, convingându-mă că într-adevăr mi-era mult mai bine. A trebuit să mai rămân la el încă o jumătate de oră. M-am dus apoi la cea mai apropiată agenție Air France și mi-am luat bilet pentru avionul de seară. Am încercat să iau legătura cu Randy, dar nu era în hotel; i-am lăsat un bilet. La Garges mi-am dat seama că nu am nimic pentru Piotruś; i-am promis deci să-i trimit casca mea de astronaut din America, apoi mi-am luat rămas-bun de la întreaga familie și am pornit spre Orly. Am zăbovit o clipă la Fleurop, ca să comand niște flori pentru doamna Barth, și apoi mi-am ocupat locul în sala de așteptare, înconjurat de gazete americane. Am stat o bună bucată de vreme, tot așteptând invitația pasagerilor la bord. Afacerea o tratam ca aparținând deja unui trecut încheiat. Nu știam ce să fac cu mine însumi și căutam să dau acestei incertitudini un oarecare farmec, dar fără prea mare succes. În vremea asta, momentul decolării trecuse, iar de la microfon se auzeau parcă niște scuze neînțelese. Din birouri a apărut o stewardesă, anunțând cu părere de rău că Roma nu primește. Se iscă o forfotă febrilă, telefoane, până ce s-a lămurit că, totuși, Roma primește, dar numai avioane americane — Alitalia și BEA —, în schimb, Swissair, SAS și Air France a mea își sistaseră plecările. Era, se pare, o formă preventivă de grevă la sol; de altfel nu atât stabilirea motivului grevei era importantă, ci faptul că toți s-au năpustit spre ghișee ca să-și schimbe rezervările și biletele pentru alte linii, ale căror aparate puteau ateriza la Roma. Până ce să ajung și eu la un ghișeu, toate locurile fuseseră vândute celor mai bine orientați în asemenea situații. Următorul avion al companiei British European Airways era abia a doua zi de dimineață, la o oră nesuferită — șase fără douăzeci. Ce puteam face? Am schimbat biletul la acest avion al BEA, mi-am încărcat valizele într-un cărucior și am pornit-o spre hotelul “Air France”, în care trăsesem și după sosirea de la Roma. Acolo mă aștepta altă surpriză. Hotelul era plin până la refuz cu pasagerii care rămăseseră de căruță ca și mine. Se contura perspectiva de a înnopta la Paris și de a mă scula înainte de patru dimineața, ca să prind avionul. Întoarcerea la Garges n-ar fi rezolvat nimic, pentru că Garges se afla în partea de nord a Parisului, iar Orly la sud. M-am strecurat prin mulțimea celor dezamăgiți spre ieșire, ca să chibzuiesc ce am de făcut. Puteam, ce-i drept, să-mi amân plecarea cu o zi, dar nu-mi ardea deloc. Nu e nimic mai rău decât o asemenea amânare. Mă luptam cu gândurile, când vânzătorul de ziare ieși cu un vraf de reviste și începu să le înșire pe standul din fața chioșcului. Îmi căzu sub ochi ultimul Paris Match. De pe coperta neagră mă privea un bărbat atârnând în aer ca un atlet peste o ștachetă. Avea pantaloni cu bretele, ținea la piept un copil cu părul zburlit în avântul mișcării, cu capul lăsat pe spate, de parcă ar fi făcut amândoi un salt acrobatic. Nu-mi venea să-mi cred ochilor și m-am apropiat. Eram eu cu Annabella. Am cumpărat revista și am deschis-o la reportajul în exclusivitate de la Roma. Deasupra fotografiei cu escalatorul distrus, plin de corpuri omenești, cât era pagina de lată, trona titlul NE PLACE SĂ PRIVIM MOARTEA ÎN FAŢĂ. Am parcurs în fugă textul. O găsiseră pe Annabella. I-am văzut fotografia cu părinții ei pe pagina următoare, dar numele meu nu era amintit. Fotografiile proveneau de la magnetovidul care înregistrează trecerea fiecărui grup de pasageri prin “Labirint”. Nu mă gândisem la asta — de altfel, mi se garantase deplina discreție. Am mai parcurs o dată textul. Mai figurau acolo un desen al escalatorului, locul exploziei, rezervorul detonator, săgețile care arătau de unde și cum am sărit, un fragment mărit al fotografiei de pe copertă. Între pantalonii mei și parapet se vedea o mânecă în carouri, iar dedesubt, cuvintele: “Mâna ruptă a atentatorului.” Tare aș mai fi stat de vorbă cu reporterul care scrisese așa ceva. Ce l-o fi reținut să-mi pomenească numele? Am fost identificat, câtă vreme figuram în reportaj ca astronaut; au publicat și numele Annabellei, “fetița drăguță” care aștepta o scrisoare de la salvatorul ei. Ce-i drept, asta nu se spunea pe șleau, dar printre rânduri se puteau citi aluzii la sentimentele romantice, născute în plină tragedie. M-a cuprins o furie rece. M-am întors pe călcâie, mi-am făcut loc, îmbrâncind chiar mulțimea din hol, am dat buzna în biroul directorului, plin de oameni care vorbeau deodată, și am strigat mai tare decât toți. Mi-am etalat eroismul, aruncându-i directorului în față exemplarul din Paris Match. Şi azi mă cuprind căldurile de rușine când mi-amintesc de scena asta. Dar mi-am realizat scopul. Directorul, neobișnuit să aibă de-a face cu astronauți așa de viteji, s-a îmbunat și mi-a pus la dispoziție singura cameră de care dispunea — s-a jurat că e cu adevărat ultima, pentru că cei prezenți l-au atacat ca o haită scăpată din lanț. Am vrut să mă duc după valize, dar mi-au comunicat că voi putea să folosesc camera numai după ora unsprezece, iar acum, era de-abia opt. Mi-am lăsat bagajul la recepție — și m-am pomenit stăpânul a trei ore libere la Orly. Mi-a părut rău de felul în care procedasem și, cum faptul putea să aibă urmări dacă printre pasageri s-ar fi aflat careva din partea presei, am hotărât să mă țin până la unsprezece cât mai departe de hotel. La cinema nu-mi ardea să mă duc, la cină nici atât, așa că am făcut o prostie, de care mi-am amintit deja odată la Quebec, când, din cauza unui blizzard [19] Viscol , nu s-a putut decola. M-am deplasat la capătul celălalt al aerogării, la frizer, cerându-i să facă tot ce era în stare. Frizerul era gascon, nu prea înțelegeam ce-mi spunea, dar, o dată hotărât, îi răspundeam afirmativ la fiecare dintre propunerile lui, pentru că altfel aș fi fost poftit afară.

Tunsul și spălatul părului au mers cum au mers, dar abia pe urmă și-a luat avânt. A căutat la tranzistorul dintre oglinzi un rock-and-roll, l-a pus să urle, și-a suflecat mânecile și, bătând tactul, ca la step, a început să mă smucească în toate părțile. M-a bătut pe față, m-a tras de obraji, m-a ciupit de bărbie, mi-a trântit pe ochi comprese aburinde, făcând din când în când câte o mică pauză, ca să nu mă înăbuș prea timpuriu. Mă mai întreba câte ceva, dar nu auzeam, pentru că nu-mi scosese din urechi vata pe care mi-o pusese înainte de a mă tunde. Îi răspundeam ça va bien [20] E bine! , și atunci se arunca spre dulăpioare, scoțând de acolo alte flacoane și alifii. Am rămas la el o oră încheiată. La urmă mi-a pieptănat sprâncenele, le-a aranjat, s-a dat un pas înapoi, încruntându-se, și-a examinat opera, și-a schimbat șorțul, a scos dintr-un sertar aparte un flacon auriu, mi l-a plimbat pe dinainte ca pe o sticlă de vin nobil, a turnat pe degete o gelatină verde și a început să-mi frece fruntea.