Stanislaw Lem - Catarul

12.50 UŞURARE

PLIMASINA DIMINEAŢĂ

ORLY — FRIZER

Atât mai știam. Aplecat peste masă, uitându-mă încă la literele strâmbe, am simțit o nouă schimbare. Reflexele lucitoare de pe suprafața mesei se vânturau ca niște aripi de libelulă, se ciocneau, masa îmi flutura pe față cu aripi cenușii de liliac în coaste, panica lor era înăbușită de laptele lămpii de pe noptieră, marginea mesei se înmuia, prinsă în pumni — nu puteam nici să fug de năvala schimbărilor, nici să le ajung din urmă; în această ultimă oră, viteza metamorfozelor era de-a dreptul vertiginoasă, iar acestea, monstruoase, maiestuoase, batjocoritoare, adiau pe lângă mine ca vântul, în timp ce eu îmi țineam pleoapele strânse, căci ochii nu mă mai ajutau. Mi-amintesc efortul nedefinit, neîntrerupt, cu care aruncam de pe mine acest dement straniu, de parcă aș fi vrut sa-l vomit — era zadarnic, dar mă apăram, eram tot mai puțin spectator, deveneam o părticică a viziunilor mărunte, ca într-un furnicar, pata lor tremurândă. Cam după ora unu, m-am cufundat încă o dată. Procesul înainta în valuri, ca peristaltica, dar fiecare fază, părând a fi ultima, câștiga puteri în cea următoare. Vedeniile m-au părăsit între orele două și trei — și acest lucru a fost cel mai rău, pentru că obiectele din jur își recâștigau aspectul lor exterior normal, dar sub altă aparență. Cum să exprim asta? Obiectele și pereții parcă se contopiseră, se încinseseră, fortificate într-o trecere monstruoasă: timpul se oprise și, din această cauză, tot ceea ce era în jur, venind asupra mea ca o lavină, se oprea ca într-o strălucire alungită de magneziu. Toată camera era ca o lipsă de suflare între două răcnete, iar punctul spre care năzuia stăruia cu o nerușinată răutate în împletiturile modelului de tapet, în tabloul castelelor de pe Loara, de deasupra patului, în gazonul verde din jurul lor. Verdele acesta era sentința mea; priveam la el în genunchi, înțelegând că trebuia să pierd.

M-am aruncat atunci asupra întregii camere, da, asupra camerei — am smuls șnururile perdelelor și draperiilor, le-am sfâșiat materialul ținut în cârlige, am tras așternutul de pe pat, am aruncat tot acest ghem ucigaș în cadă, am închis baia și am rupt cheia, introducând-o în gaura ușii de la intrare, iar când, gâfâind, m-am sprijinit de un pervaz, pe acest câmp de luptă, am înțeles că asta nu mi-e de nici un folos. Nu puteam înlătura nici ferestrele, nici zidurile. Am aruncat pe podea lucrurile din valize, nimerind la urmă cătușele plate, legate cu un inel de metal — Randy mi le dăduse la Napoli, ca să-l pot imobiliza pe asasin, dacă l-aș fi prins. Îl prinsesem. Dintre cămăși s-au risipit niște boabe negre, migdalele dintr-un pachet rupt — n-am putut să scriu despre ele, mă temeam că n-am să reușesc; am aruncat numai câteva pe formularul telegramei, am târât fotoliul spre calorifer, m-am instalat în el, cu ceafa lipită de spătar, cu picioarele întinse pe podea și, legat de țeava caldă, încordat la maximum, ca înainte de start, am început s-o aștept, s-o aștept PE EA. Luasem startul, dar nici în sus, nici în jos, ci în adânc, într-o ceață roșie-fierbinte, printre pereții ce se legănau, cu mine însumi legat, dar, deși mă zbăteam ca un câine în lanț, nu puteam să ating nimic, în afara piciorului patului. Până la urmă am reușit să mi-l apropii și, parcă vrând să sting un foc, mi-am înfipt fața în saltea, am mișcat din buretele ei, dar poroasă cum era, nu mă înăbușea, așa că m-am apucat cu mâna liberă de gât și mi l-am strâns, urlând de disperare că nu pot să termin odată. Îmi amintesc că, înainte de a-mi pierde cunoștința, am simțit în cap o explozie. Probabil că mă loveam cu capul de calorifer. Mai văd încă mica lucire a ultimei speranțe, că poate acum am să reușesc. După care, nimic altceva Muream și nu mi se părea deloc ciudat că știu acest lucru. Am plutit mai târziu prin cascadele negre ale unor grote necunoscute, în vuiete și urlete, de parcă numai auzul îmi mai rămăsese neatins. Auzeam dangătul clopotelor. Negrul devenise trandafiriu. Am deschis ochii și am zărit un chip mare, străin, palid, neomenesc de liniștit, aplecat asupra-mi. Era chipul doctorului Barth. L-am recunoscut imediat și am vrut să i-o spun, dar, într-un mod cât se poate de banal, am leșinat.

M-am trezit pe la patru dimineața, legat de calorifer, pentru că italienii din camera alăturată au alarmat serviciul hotelului și, cum părea a fi un atac de nebunie, mi-au făcut o injecție să mă liniștească înainte de a mă duce la spital. Preabunul Barth, auzind a doua zi de oprirea zborurilor, a telefonat la Orly și, aflând de soarta mea, a venit la spital, unde m-a găsit încă lipsit de cunoștință. M-am trezit abia după treizeci de ore. Aveam coastele rupte, limba mușcată, capul cusut în câteva locuri, și o încheietură a mâinii umflată ca un balon, pentru că mă tot smucisem din cătușe. Din fericire, regulatorul de care mă legasem era de fier — unul de plastic s-ar fi rupt fără îndoială, și atunci aș fi sărit pe fereastră; nu țineam la nimic altceva pe lume, în afară de asta.

Un biolog canadian a observat că oamenii cu păr bogat au în țesutul epidermic același compus nucleinic ca și maimuțele cu nas turtit care nu chelesc. Această substanță, numită “hormon de maimuță”, și-a dovedit eficacitatea în combaterea cheliei. În Europa, alifia hormonală a început să fie produsă acum trei ani de o firmă elvețiană, după licența americană Pfizer.

Elvețienii au schimbat compoziția acestui preparat, făcându-l și mai eficace, dar și mai sensibil la căldură, din care cauză se dezagrega ușor.

În timpul expunerii la soare a pielii, hormonul își modifică structura chimică și atunci se poate transforma, sub influența ritalinei, în preparatul X al doctorului Dunant, un depresor psihic, dar provoacă intoxicarea numai dacă e administrat în cantități mari. Ritalina se află în sângele persoanelor care au înghițit-o, iar hormonul este aplicat extern, ca o alifie, dar aceasta conține un adaus de hialuronidază, care înlesnește pătrunderea medicamentului prin piele până la vasele sanguine. Dar pentru a se ajunge atunci la intoxicare cu efect psihotonic, trebuie să se aplice în piele cel puțin două sute de grame de alifie în curs de douăzeci și patru de ore și, în același timp, să se administreze doze de ritalina mai mari decât cele maxime.

Catalizatorul care intensifică de un milion de ori acțiunea depresorului sunt compușii de cianură cu sulf — așa-numitul rodan. Trei litere, CNS, constituie cheia misterului. Urme de cianură se găsesc în migdalele amare, cărora le conferă o amărăciune caracteristică, arzătoare. În câteva făbricuțe napolitane de migdale prăjite au pătruns dăunători periculoși. Ca dezinfector, cofetarii foloseau un preparat pe bază de sulf. Urmele de sulf ajungeau în emulsia în care se înmuiau migdalele înainte de a fi introduse în cuptor. Asta nu dădea nici un efect, câtă vreme temperatura în brutărie era joasă. Abia după depășirea temperaturii de caramelizare a zahărului, cianura din migdale se unea cu sulful, formând rodanul. Dar și rodanul, dacă este introdus singur în organism, nu reprezintă încă un catalizator eficient al compusului X. În soluția corpurilor reactive trebuie să se găsească ioni liberi de sulf. Acești ioni, sub formă de sulfați și sulfiți, proveneau din băile curative. Așadar, murea acela care aplica alifia hormonală, lua retalină, făcea băi de sulf și mânca migdale prăjite în zahăr à la Napoli. Rodanii catalizau reacția în cantități atât de infime, încât nu puteau fi detectați decât prin chromatografie. Condiția autodistrugerii inconștiente era lăcomia. Cine nu putea — ca diabetic — să mănânce dulciuri sau nu-i plăceau, acela scăpa cu viață. Varianta elvețiană a alifiei se găsea de vânzare în toată Europa, și asta de doi ani — mai devreme nu prea se înregistraseră nici un fel de cazuri. În America n-au fost, pentru că pe piața de acolo exclusivitatea aparținea lui Pfizer, iar hormonul lui nu se dezagrega, în afara frigoriferului, așa de ușor ca acela european. Femeile nu foloseau alifia, care era destinată bărbaților, așa că nici ele nu puteau figura printre victime.