Stanislaw Lem - Catarul

Nefericitul Proque a căzut în capcană în alt mod. Nu chelea, deci n-avea nevoie de hormon, nu mergea la plajă, nu făcea băi de sulf, iar ionii de sulf îi infiltrau în sânge aburii developatorilor de sulfit, inhalați în camera obscură; ritalina o lua împotriva somnolenței, iar preparatul X i l-a dat doctorul Dunant, când și-a spart ochelarii. Învățatul și răbdătorul doctor, tot mărunțind fiecare ciob, cernând fiecare fir de praf, făcând eșantioane din peretele de placaj și din pulberea mașinii de șlefuit lentile, nu știa că, de fapt, substanța misterioasă pe care o căuta se găsea la patru metri deasupra capului său, ca un simplu pachețel cu migdale zaharate, în sertarul unui scrin vechi.

Migdalele, găsite împreună cu notele mele pe masă, le-au deschis chimiștilor lui Barth ochii asupra însemnătății lor — o verigă lipsă din lanț.

Poate neesențial, dar destul de amuzant este un amănunt anecdotic. Ajungând în America, un cunoscut, chimist, mi-a spus că floarea sulfurică, pe care micul Piotruś mi-a risipit-o pe pat, nu putea juca nici un rol în otrăvirea mea, pentru că, fiind sulf în stare solidă, transformat prin sublimare în pulbere, nu era solubil. Chimistul acesta a lansat ad-hoc următoarea ipoteză: urmele ionilor de sulf în sângele meu proveneau din vinul tratat cu sulf. În Franța, după obicei, am băut vin la fiecare masă, dar în casa lui Barth, pentru că n-am mâncat nicăieri în altă parte, iar chimiștii de la CNRS, știind asta, au trecut sub tăcere eventualitatea respectivă, ca să nu-l inducă în eroare pe propriul lor șef cu presupunerea că oferă oaspeților o băutură proastă.

Apoi am mai fost întrebat dacă migdalele acelea au fost pentru mine “evrika”. Cel mai ușor ar fi fost să aprob sau să neg, dar pur și simplu nu știam. Încă mai înainte, distrugând ceea ce-mi cădea în mâini, aruncând în cadă tot ceea ce-mi inspira o spaimă de moarte, am acționat într-un mod nebunesc, deși în această nebunie exista o scânteie de metodă autoconservatoare, deci și cu migdalele putea fi tot așa. Am vrut, știam asta, să le adaug la notele mele, și gestul acesta putea fi numai o urmare a rutinei mele îndelungate. Am fost introdus în acțiunea de înregistrare a evenimentelor în condiții de stres maximal, cerându-mi-se înțelegerea, independent de presupunerile mele, dacă vreun fapt este esențial. Putea fi tot atât de bine o fulgerare a intuiției, unind într-un singur loc furtuna de dimineață, accesul de strănut, tableta rămasă în gât, migdalele pe care le ronțăisem și imaginea lui Proque, intrând pentru ultima oară în cofetăria de la colț cu rue Amelie. Fapta aceasta mi se părea prea frumoasă ca să fie adevărată. Am făcut legătura între migdale și afacerea napolitană poate datorită faptului că patronul cofetăriei meșterise din ele copia în miniatură a Vezuviului, așezată în vitrină. Pentru că Vezuviul n-avea nici un rost dovedindu-se a fi o joncțiune magică, deși m-a apropiat de fondul chestiunii. Ce-i drept, examinându-se cu atenție relatarea mea, se poate observa de câte ori s-a ajuns, în cursul anchetei, la asemenea apropieri — însă n-a ieșit nimic din ele. De fondul problemei s-a apropiat Barth, deși a greșit prin supoziția sa despre fondul politic al evenimentelor — dar a contestat în mod just componența “grupului celor unsprezece” și a apreciat corect de ce numai străinii au fost victime, și încă indivizi singuri, izolați de două ori de mediul italian — atât prin necunoașterea limbii, cât și prin lipsa celor apropiați. Simptome ale otrăvirii erau schimbările de dispoziție sufletească, pe care le putea sesiza la timp numai cineva care făcea parte din anturajul victimei. Apoi s-a reușit a se ajunge la câteva cazuri regresive, când au fost intoxicați italieni sau străini care petreceau la Napoli împreună cu soțiile. Lucrurile s-au desfășurat în mod asemănător. Soția, neliniștită de atitudinile neobișnuite ale soțului, îl observa cu tot mai mare atenție, iar când au apărut vedeniile, îl îndemna din toate părțile să hotărască plecarea. Reacția fugii spre casă părea a fi reacția naturală față de o amenințare neînțeleasă. În schimb, italienii, încă din faza inițială a intoxicării, ajungeau sub supraveghere psihiatrică — cel mai adesea sub presiunea familiei —, deci și atunci se ajungea la completa schimbare a modului de viață; omul înceta să mai meargă cu mașina, să mai înghită plimasină, întrerupea tratamentul balnear, și atunci și simptomele dădeau imediat înapoi. Ancheta n-a ajuns la aceste cazuri regresive printr-o împrejurare banală. Întotdeauna s-a găsit cineva din anturajul celui otrăvit care făcea să dispară abonamentul plătit dinainte, iar registrele stabilimentelor notau solduri financiare, dar nu și faptul însuși al renunțării la tratament, așa că nu rămânea în registru nici o urmă a celor care erau gata să ajungă în postura de victimă.

De fapt, diferitele obstacole ofereau mai mulți factori anchetei. Nimeni nu răspândea vorba că folosește vreo alifie împotriva cheliei. Cine nu se îngrijea deloc sau punea peruca mai presus de medicamente scăpa de pericol, dar cum puteai să sesizezi acest lucru? Cine nu folosea hormonul, fiind întreg și sănătos, nu avea nimic de dezvăluit, iar cine-l folosea, acela pierea. Ambalaje ale alifiei elvețiene nu s-au găsit printre lucrurile victimelor, pentru că aceasta trebuia păstrată în frigider, care e ușor de găsit în locuințe, dar nu în hotel, așa că scrupuloșii domni mai în vârstă nu umblau după ei cu preparatul, ci mergeau la frizerii de prin partea locului. Alifia trebuia aplicată o dată la zece zile, deși fiecare victimă se supunea numai o singură dată acestei operații la Napoli; totuși, nimănui nu i-a dat prin cap, în cursul anchetei, să umble prin frizerii, întrebând ce se folosea la frecarea frunților unora dintre clienți.

În sfârșit, victimele se evidențiau prin asemănarea fizică, precum și prin faptul că aveau unele trăsături psihice comune. Erau bărbați în pragul andropauzei, care mai aveau însă pretenții, care luptau cu bătrânețea ce se apropia, și totodată își ascundeau atitudinile. Cine depășise deja conul de umbră și, chel ca un genunchi, trecut de șaizeci de ani, renunțase la încercările de a mai arăta tânăr, acela nu mai căuta nici un leac minune, iar acela care chelise prea de timpuriu, pe la treizeci de ani, nu avea, în schimb, un reumatism atât de accentuat, încât să aibă nevoie de cură balneară. Primejdia îi pândea deci nu numai pe cei care intraseră în conul de umbră și dăinuiau în el. Cu cât mai exact se priveau acum faptele, cu atât mai clară apărea coeziunea lor. Otrăvirile nu aveau loc în afara perioadei de înflorire a ierbii, pentru că șoferii nu luau atunci plimasină, iar cine suferea greu de astm, într-o formă gravă, acela nu conducea mașina, deci și lui îi era inutil preparatul destinat șoferilor.

Barth m-a vizitat la spital, arătându-mi atâta bunătate, încât am socotit potrivit să-i fac și eu o vizită de rămas-bun înainte de a zbura spre Statele Unite. Piotruś se juca pe lângă scări, dar, văzându-mă, dădu să se ascundă.

Am înțeles despre ce era vorba și l-am asigurat că n-am uitat de casca pe care i-am promis-o. La Barth, l-am găsit pe doctorul Saussure, fără surtuc, dar în cămașă cu manșete ca niște jabouri. În loc de tranzistor ținea de gât un ceas. Răsfoia cărți prin bibliotecă, iar Barth mi-a spus un lucru foarte amuzant: că încercarea de folosire a computerului în anchetă a reușit cât se poate de perfect, deși computerul, neprogramat și nepus în stare de funcționare, n-a rezolvat nimic. Totuși, dacă n-aș fi zburat la Paris tocmai cu acest plan, atunci n-aș fi locuit în casa lui, n-aș fi trezit simpatia bunicii sale, micul Piotruś nu m-ar fi salvat cu floarea de sulf după ce am căzut de pe scări — într-un cuvânt, aportul computerului în rezolvarea misterului era neîndoielnic, deși pur ideal. Râzând, am observat că acest carambol al unor evenimente cu totul întâmplătoare, care m-a dus până în miezul secretului, mi se pare astăzi și mai uimitor decât secretul însuși.