Stanislaw Lem - Catarul

“Annabella, ce faci aici?” am vrut s-o întreb, nu atât surprins, cât mai degrabă bucuros, dar numai un imperceptibil, A—” mi-a ieșit din gură, pentru că ea a intrat în cameră, cu o privire atât de elocventă, că am rămas țintuit locului. Ușa din interior o lăsase deschisă. Consternat, am crezut că, poate, vrea să-mi încredințeze vreo taină de-a ei, vreun necaz, dar, înainte de a trece pragul, am auzit clar zgomotul celor doi pantofiori aruncați pe podea și scârțâitul patului. Cu acest ecou în urechi, cuprins de o firească mânie, am intrat și am înlemnit: camera era goală.

“Annabella!” am strigat. Așternutul era neatins. “Annabella!” Tăcere. Baia?! Am deschis-o, așteptând să se aprindă pe rând lămpile de neon. Cada, bideul, prosoapele, chiuveta, oglinda, și în ea chipul meu. M-am întors în cameră, necutezând să scot o vorbă. Deși nu avusese timp să se ascundă în dulap, l-am deschis. Era gol. Mi s-au înmuiat picioarele și m-am trântit în fotoliu. Şi acum puteam descrie cu toate amănuntele cum mergea, ce purta; m-am convins că mi se părea a fi mai înaltă pentru că purta pantofi cu toc, în timp ce la Roma umblase cu sandale. Îmi aminteam expresia ochilor când trecea pragul, cum se uita la mine și cum i se răsfira părul pe umeri, când își întorcea capul. Auzeam mereu zgomotul pantofilor aruncați pe podea, după ce și-i scosese impertinent din picioare, mai auzeam cum scârțâise patul — toate aceste ecouri mă zăpăciseră de-a binelea. Să fi fost totul o curată himeră? Halucinație?

Mi-am atins pe rând genunchii, pieptul, fața — de parcă în această ordine se cuvenea să încep investigațiile ~, mi-am plimbat mâinile pe catifeaua aspră a fotoliului, m-am ridicat, am umblat prin cameră, am lovit cu pumnul în ușa întredeschisă a șifonierului, dar totul era solid, nemișcat, mort, concret, și totuși nesigur. M-am oprit în fața televizorului, și în geamul lui mat, concav am sesizat reflexul micșorat al patului și doi pantofiori de fetiță, aruncați neglijent pe covoraș. M-am întors, îngrozit.

Nu era nimic. Lângă televizor, telefonul. Am ridicat receptorul. Am auzit tonul, dar n-am format nici un număr. Ce-i puteam spune, de fapt, lui Barth — că în hotel mi-a reapărut fetița și de aceea mi-era teamă să fiu singur? Am pus receptorul în furcă, am scos din valiză trusa de toaletă și am intrat în baie, ca să mă răcoresc cât mai repede cu putință.

Tot ceea ce făceam își găsea pe loc un corespondent cunoscut. Mi-am aruncat cu apă rece pe față, precum Proque. Mi-am frecat tâmplele cu apă de colonie, cum făcuse Osborn. M-am întors în cameră, neștiind încotro s-apuc. Nu se întâmplase nimic cu mine. Singurul lucru inteligent era să mă întind cât mai repede în pat și să adorm. Dar, totodată, mi-era frică să mă dezbrac, de parcă hainele mi-ar fi fost un paravan — asta era clar ca lumina zilei. Mișcându-mă fără zgomot, ca să nu trezesc demonul, mi-am scos pantalonii, pantofii, cămașa și, stingând lumina becurilor, mi-am băgat capul în pernă. Neliniștea venea acum de peste tot — din viziunile închipuite ale obiectelor, în lumina abia mijită a lămpii de pe noptieră. Am stins-o și pe asta. M-a cuprins o amorțeală. Mi-am impus o respirație ușoară, ritmică. Cineva a bătut la ușă. Nici măcar n-am tresărit. A bătut iarăși, apoi a deschis ușa și a intrat în hol. O siluetă neagră, pe fondul luminii din coridor, s-a apropiat de patul meu.

— Monsieur…

N-am scos o vorbuliță. A zăbovit o clipă, aplecată asupra mea, a pus ceva pe masă și s-a retras ușor. A închis ușa în urma sa, iar eu am rămas din nou singur. M-am târât din pat, mai degrabă zdrobit decât amețit, și am aprins lumina. Pe masă era o telegramă, împăturită. Cu inima bătând, nesigur pe picioare, am întins mâna s-o iau. Era adresa mea, la hotelul “Air France”. M-am uitat la semnătură și un fior de gheață mi-a trecut prin șira spinării. Mi-am închis bine pleoapele, le-am redeschis și am citit încă o dată numele omului care n-a trăit destul de mult, ca să putrezească sub pământ.

AŞTEPT ROMA HILTON CAMERA 303

ADAMS.

Am citit textul de vreo zece ori, apropiindu-l de ochi și întorcându-l pe toate părțile. Fusese trimisă din Roma cu mai bine de o oră în urmă. Era oare o simplă greșeală? Poate că Randy se mutase la “Hilton”, trăsese la micul hotel de lângă Piața Spaniolă, pentru că nu găsise nimic altceva, iar acum se mutase și-mi dădea de veste. A primit depeșa mea, n-a mai putut să-mi aștepte sosirea, a auzit de interzicerea zborurilor și a trimis telegrama. Dar de ce și-a modificat așa numele? M-am așezat lângă perete și m-am gândit dacă n-ar fi totuși un vis. Deasupra mea luminau aplicele. Totul în jur se schimbase. Perdelele, televizorul, colțul îndoit al covorului, jocul de umbre deveniseră semne a ceva de neînțeles. În același timp, toate obiectele parcă erau dependente de mine. Existau numai datorită voinței mele. Am hotărât să exclud din ea dulapul. Luciul de deasupra s-a întunecat, conturul ușii a devenit și el difuz, peretele a crăpat, lăsând să se vadă o breșă neagră, neregulată, de parcă ceva s-ar fi târât pe-acolo, alunecând. M-am căznit să refac dulapul, dar degeaba. Interiorul camerei era plin de unghiuri semiîntunecoase — puteam salva numai ceea ce dăinuia în lumină. M-am repezit la telefon. Receptorul, îndoit, căpătase o formă oarecum ironică, de parcă îmi scăpa din mâini; aparatul nu era decât o piatră cenușie, zgrunțuroasă, cu o gaură în locul discului. Degetele îmi treceau pe suprafața aceasta parcă în zbor, atingând ceva rece. Pe masă era un toc rezervor. Încordându-mi toate puterile, am mâzgălit cu litere mari, de-a latul telegramei primite, următoarele:

11.00 NAUSEA

11.50 ILUZII ŞI DEZILUZII

Dar scriind aceasta, am dat frâu liber întregului anturaj și nu l-am mai putut stăpâni. Așteptam să se dărâme toată încăperea când s-a întâmplat ceva neașteptat. Mi-am dat seama că era aproape, după cum încercam să mă dumiresc — era chiar trupul meu. Crescuse. Mâinile și picioarele se depărtau de mine. De teamă că mă voi lovi de tavan, m-am aruncat pe pat. Stând întins pe spate, respiram greu, pieptul mi se ridicase precum cupola Sfântului Petru, și în fiecare palmă puteam ține câteva obiecte, ba mai mult, întreaga cameră. Ăsta-i un coșmar — mi-am zis. Nu trebuie să-l bag în seamă! Crescusem în așa măsură, încât marginile trupului începură să se piardă în întuneric. Rătăceau pe undeva, la câțiva kilometri depărtare. Nu le mai simțeam. Rămăsese numai interiorul. Era imens. Un spațiu întortocheat, o prăpastie între gândirea mea și lume. De fapt, nici lumea nu mai exista. Mă aplecam fără suflare deasupra propriului meu abis. Acolo unde înainte aveam plămâni, măruntaie, vene, acum erau numai gânduri uriașe. Mi-am văzut în ele viața. Era despicată, turtită, ardea, se carboniza, devenea cenușă. Se împrăștia într-o pulbere de foc, într-o Sahară neagră. Ea era viața mea. Camera în care zăceam, ca un pește pe fundul apei, s-a micșorat ca un grăunte. Şi ea era în mine. Şi, întrucât continuam să cresc, dincolo de limitele corpului, am început să simt spaima. Mă distrugea puterea teribilă a propriului meu spațiu aruncat în aer și care înghițea totul cu un elan plin de lăcomie. Am urlat de disperare, înghițit de adâncimi, și am început să mă târăsc pe coate, de parcă m-aș fi sprijinit de saltea undeva în mijlocul pământului. Mă temeam că, mișcându-mi mâinile, o să sparg pereții. Îmi spuneam mereu că asta nu se poate întâmpla, dar, în același timp, cu fiecare fibră, cu fiecare nerv, simțeam că așa este. În încercarea nerațională de a fugi, m-am târât din pat, am căzut în genunchi și am întins mâna spre priză. Lumina a inundat camera cu o albeață ce te tăia ca un cuțit. Am văzut masa, scurgându-se ca o pastă multicoloră, telefonul, ca un schelet ars, departe, în oglindă, propriul meu chip, l-am recunoscut, dar nu se schimbase nimic. Încercam să înțeleg ce se întâmpla cu mine, ce putere mă destrăma, căutând o ieșire. Oare eu eram acea forță? Da și nu. Mâna umflată era tot mâna mea. Dar dacă ar crește ca un munte de carne și m-ar prăvăli ca un masiv în fierbere, aș mai putea crede că este mai departe încă mâna mea, și nu puterea care a făcut-o să explodeze? De câte ori mă străduiam să opun rezistență metamorfozelor, întârziam pentru că totul era deja schimbat. Privirea mea ridica acum plafonul, îl împingea, sub greutatea ei totul se îndoia, se îngreuna, cădea, de parcă aș fi ars și topit cu ochii o construcție de ceară. “Vedenii!” — am încercat să rostesc. Cuvintele parcă veneau spre mine ca un ecou dintr-o fântână. M-am îndepărtat de perete, m-am ridicat pe amândouă picioarele, bine depărtate, cufundându-se acum în masa moale a parchetului, mi-am întors capul, mare ca o cupolă a unui turn uriaș, și mi-am zărit ceasul, sus pe noptieră. Discul lui părea un fund de pâlnie lucitoare. Secundarul sărea cu mișcări neînchipuit de încetinite. În urma lui rămânea o pată, mai albă decât cadranul emailat, care se lărgea, căpătând de sus dimensiunile unui șes întins, pe care înaintau șiruri de ostași. Solul argilos dintre mărșăluitori era împrăștiat de explozii, și fumul lor se învolbura pe fețe, ca niște măști moi ale unei agonii mute. Furnicarul soldățimii se sticlise, sângele ce curgea din el formase pete rotunde de roșu băltit, iar ei mergeau mai departe, în sunetul ritmic al tobelor, înglodați în praf și sânge. Lupta se mai potolise când am pus la o parte ceasul, dar mai continua totuși. Camera se clătina. Făcea o întoarcere lină, aruncându-mă spre tavan. Ceva mă ținea să nu cad. M-am învârtit pe genunchi și pe mâini. Eram acum lângă pat, iar camera gonea tot mai lent — totul se unea la loc, până când s-a oprit. Cu capul lipit de dușumea, ca un câine, m-am uitat la ceasul sprijinit de lampa de pe noptieră. Arăta unu fără un sfert. Nu se mai întâmpla nimic acolo, secundarul mergea liniștit, ca o furnică. M-am așezat pe dușumea, trezit de răcoarea pe care o emana. Camera mi-apărea în lumina albă, de parcă era plină de cristal turnat, saturat de sunete tăcute, cu obiectele lucitor topite. Fiecare lucru, fiecare fald al perdelei de la fereastră, umbrele care cădeau dinspre masă stăruiau în acest mediu limpezit, cu o nespusă perfecțiune. Încordat ca un pompier, care, așteptând fumul într-un amfiteatru, nu simte strălucirea scenei, nu mai dădeam nici cea mai mică atenție acestei frumuseți. Slăbit și ușor, m-am ridicat. Cu degete care parcă nu erau ale mele, am mai adăugat pe hârtia telegramei: