Stanislaw Lem - Catarul

— Dar vârsta? Alergia? Reumatismul? Sulful?

— Rezultatul experiențelor va fi cu atât mai clar, cu cât e mai mare diferența între atitudinea de dinainte și cea de după administrarea preparatului. Un tânăr nu face mulți purici într-un loc — azi e la Napoli, mâine în Sicilia —, în schimb, un domn în vârstă este un obiectiv de-a dreptul ideal, și mai ales un pacient venit la tratament, pentru că are un program după ceas — de la medic la sanatoriul balnear, de la plaja nudiștilor la hotel —, deci modalitatea de intoxicare e floare la ureche…

— Şi sexul?

— Nici ăsta nu e întâmplător. De ce în exclusivitate bărbați? Oare nu pentru faptul că numai pe bărbați intenționează să-i atingă prin acest nou mijloc? Asta mi se pare problema-cheie, pentru că ar dezvălui fondul par excellence politic al chestiunii. Câtă vreme au în vedere oamenii politici de seamă — deci bărbați —, ce credeți?

— E ceva în toate astea… am recunoscut, mirat. Considerați deci că, având oamenii lor prin hoteluri, au pus ochii pe o anumită categorie de oaspeți — poate chiar corespunzători ca vârstă acelor politicieni pe care doresc să-i lichideze într-o bună zi, punând la cale o lovitură de stat? Da? La acest lucru v-ați gândit?

— Aș prefera ca asta să n-o decid de pe-acum! Mai bine să nu îngustăm prea mult apretul observației… Ce să-i faci, acum cincisprezece sau douăzeci de ani, toată istoria la care ne referim ar fi căpătat, prin nonsensul ei, un iz de roman senzațional, dar acum — înțelegi…

Înțelegeam foarte bine, dar am scos un oftat, pentru că nu-mi surâdea perspectiva reluării anchetei. Am cântărit pentru o clipă toate argumentele pro și contra.

— Recunosc că m-ați contrariat… dar mai rămân încă multe lucruri neînțelese. De ce numai alergici? Ce e cu calviția? Pe urmă, perioada — sfârșitul lui mai și începutul lui iunie… Aveți vreo explicație și pentru astea?

— Nu. Sau cel puțin nu dintr-o dată. Ar trebui, cred, să examinăm întregul de la celălalt capăt: alegând candidații la rolul de victimă, dar nu “experimentală”, ci reală. Să ne aruncăm ochii în miezul elitei politice italiene. Dacă s-ar dovedi că, în câteva cazuri esențiale, e vorba de alergici…

— A, da, da! Înțeleg. Ce să-i faci, într-un cuvânt, mă trimiteți la Roma. Mă tem că va trebui să plec, poate să fie cu adevărat o urmă caldă…

— Ai vrea să pleci? Dar cred că nu imediat…

— Mâine, cel mai târziu poimâine, pentru că nu sunt chestiuni de transmis prin telefon…

Si cu asta ne-am despărțit. Când am cântărit în mansarda mea ideea lui Barth, am recunoscut-o ca fiind genială. Dintr-un condei, a lansat o ipoteză credibilă și a ieșit din hățiș, pentru că toată chestiunea se întorcea, cât se poate de natural, spre Italia și, totodată, ocolea întrebarea despre istoria franțuzească a compusului X. Faptul că Dunant l-a realizat în camera obscură de pe rue Amelie nu mai avea importanță. Cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât mai mult îmi întăream convingerea că săgeata lui Barth își poate atinge ținta. Preparatul X exista și acționa. Nu mă puteam îndoi de asta. Ca și de faptul că o astfel de metodă de eliminare a figurilor politice-cheie ar produce un șoc cu urmări incalculabile — și poate nu numai în Italia.

Efectul ar fi mai violent decât în cazul loviturilor de stat “clasice”. Totodată mă gândeam la afacerea celor unsprezece cu o aversiune vecină cu dezgustul. Acolo unde licărise o taină până acum neînțeleasă, apăreau acum contururile unei lupte pe cât de triviale, pe atât de sângeroase, pentru putere. Aparențele neobișnuite ascundeau crima politică.

A doua zi m-am dus pe rue Amelie. Nu știu de ce am făcut-o. Spun că m-am dus acolo, pentru că pe la ora unsprezece mă plimbam pe trotuar, zăbovind în fața vitrinelor, dar încă din momentul plecării din Garges nu eram sigur dacă n-am să mă răzgândesc în ultima clipă și n-am s-o pornesc în direcția Turnului Eiffel, ca să-mi iau rămas-bun de la Paris. Şansa aceasta a dispărut însă atunci când am intrat pe marile bulevarde. Am avut puțină bătaie de cap până ce am dat de rue Amelie — nu cunoșteam cartierul acesta și n-am putut nici să găsesc imediat un loc de parcare. Casa în care locuise Dieudonne Proque am recunoscut-o înainte de a-i descifra numărul. Arăta exact așa cum mi-o închipuisem. O clădire veche, condamnată la demolare, cu ferestrele zăbrelite, cu acea alură de modă veche a acoperișului, prin care arhitecții din secolul trecut dădeau o oarecare individualitate creațiilor lor. Atelierul optic nu mai exista, iar jaluzelele lăsate erau închise cu zăvorul. La întoarcere, m-am oprit în fața unui magazin de jucării. Era timpul să fac cumpărături, pentru că nu intenționam să iau parte la reluarea anchetei pe baza noilor date. Am hotărât să-i transmit lui Randy informația obținută de la Barth și să mă întorc în America. Am intrat deci să cumpăr ceva pentru băieții soră-mii; cumpărăturile deveneau o justificare rațională a escapadei. De pe rafturi, colorata noastră civilizație, în miniatură, se arăta în toată splendoarea ei. Am căutat jucării pe care mi le aminteam din propria-mi copilărie, dar acolo nu vedeam decât electronică, rampe de lansare, mici supermani în poziție de atac la judo și karate. Prostule, mi-am zis, pentru cine cumperi, de fapt, jucării?

M-am hotărât să iau niște coifuri de paradă ale gărzii naționale franceze, cu panașe, și o păpușică Marianne [17] Simbolul feminin al Franței , pentru că așa ceva nu găseam la Detroit. Încărcat cu pachete, am pornit-o spre mașină și am zărit la colț o mică cofetărie, cu perdele albe.

În vitrină trona un Vezuviu făcut din migdale prăjite. Mi-amintea de negustorul pe lângă care trecusem în drumul de la hotel la plajă. Nu eram sigur dacă migdalele amare o să le placă băieților, dar am intrat și am cumpărat câteva pungulițe. Interesant, mi-am zis, tocmai aici să-mi iau rămas-bun de la Napoli. M-am urcat în mașină cam alene, de parcă n-aș fi renunțat încă — la ce, de fapt? Nici eu nu știam, poate la puritatea pe care o atribuisem până atunci secretului, fără să-mi dau seama de asta. Am trântit pachetele pe canapeaua din spate și, cu mâna pe ușa întredeschisă, am salutat rue Amelie. Puteam oare să pun la îndoială vorbele lui Leclerc, sau ipoteza lui Barth? Niște combinații fantastice, inexprimabile, mi-au trecut prin minte, dar oare am crezut măcar pentru o clipă că o să-mi apară aici ceva nemaipomenit, că am să adun laolaltă niște amănunte pe care nimeni nu le-a adunat și, în această străfulgerare, să ajung la un adevăr necunoscut de nimeni? Mai era aici ceva din vechiul Paris, și avea să dispară, distrus de marșul acelor molohi ca Défense [18] Apărarea, adică Ministerul Apărării (n. trad.). .

Nici de Turnul Eiffel nu mai aveam chef. La ora asta, doctorul Dunant lucra, desigur, în laboratoarele sale de porțelan și nichel. Mi se părea că-l văd, înfășurat într-un voal de celofan, cu ochii strălucind deasupra sticlei distilatoarelor, trăgând de coconul de plastic șarpele inelat prin care circula aerul. Cunoscusem așa ceva, aveam la Houston laboratoare mai bune, nave sterilizate ale catedralelor-rachete.

Nu-mi mai ardea să stau așa, privind la cei din jur ca înainte de start, când peste o secundă totul avea să se prăvălească abis. M-a cuprins așa o tristețe, că m-am urcat repede la volan, dar, până să aprind motorul, a început să mă zgândăre ceva în nas. O clipă mi-am ținut respirația enervat, până ce m-a apucat strănutul. Ploaia bătea în acoperișuri; se întuneca; furtuna plutea în aer, iar eu îmi ștergeam nasul și strănutam, de data asta râzând de mine însumi. Ierburile în floare, lăsate în Italia, veniseră după mine la Paris — și înainte de furtună era mai rău ca întotdeauna. Am întins mâna spre cutie — tableta de primasină îmi stătea cu fărâmiturile ei amare în gât; în lipsă de altceva mai bun, am desfăcut un pachețel de migdale și, rumegându-le, am pornit-o spre Garges în plină furtună. Nu mă prea grăbeam, îmi plăcea să rulez așa; pe autostradă, argintul murdar al ploii fumega în reflectoare; furtuna a fost violentă, dar scurtă. Când am coborât în fața casei, nu mai ploua. Dar nu mi-era dat să plec în acea zi. Coborând spre sufragerie, am alunecat pe scările date cu ceară de servitoarea spaniolă și m-am oprit tocmai jos. Parcă mă rupsesem în două; osul lombar mă durea. În timpul mesei am încercat să bagatelizez accidentul, conversând cu o doamnă în vârstă. Mi-a declarat că, desigur, era vorba de disc și că nimic nu putea fi mai bun decât floarea de sulf — leac universal împotriva durerilor de coloană —, dar să nu-l împrăștii peste cămașă. I-am mulțumit pentru sulf și, văzând că într-o asemenea stare nu pot zbura spre Roma, am acceptat ajutorul lui Barth, care s-a oferit să mă ducă la un vestit chiropractician din Paris; în Franța, aceștia sunt numiți vertebriști.