Stanislaw Lem - Catarul

În vremea asta vorbea fără întrerupere, cu o repeziciune amețitoare, asigurându-mă că acum pot fi liniștit: cu siguranță, n-am să chelesc. După ce mi-a periat părul cu mișcări energice, mi-a smuls toate prosoapele și compresele, mi-a scos vata din urechi, a suflat în fiecare dintre ele într-un mod la fel de delicat și de intim, m-a înecat într-un nor de pudră, mi-a fluturat șervetul pe dinainte și s-a înclinat cu demnitate. Era bucuros de ceea ce făcuse. Pielea de pe cap mi se încrețise, iar obrajii îmi ardeau; m-am ridicat, ca vrăjit, i-am dat zece franci bacșiș și am ieșit. Îmi mai rămăsese încă o oră și jumătate până când puteam să-mi iau camera în primire. M-am dus pe terasa pentru însoțitorii pasagerilor, ca să mă uit la munca de noapte a aeroportului, dar am greșit drumul. În aerogara mai aveau loc niște reparații; o parte din escalatoare erau înconjurate de baraje și în lăcașele de sub ele foiau montatorii. Tot rătăcind, am nimerit într-o mulțime de pasageri grăbiți spre avioane — niște militari din țări exotice, câteva călugărițe cu bonete apretate, niște vlăjgani negri și, desigur, o echipă de baschet. La capătul acestui alai, stewardesa împingea un cărucior de invalid, în care era instalat un bătrânel cu ochelari negri: de pe genunchii lui sări un mototol păros, venind glonț spre mine. O maimuțică într-o jachetă verde, cu o scufiță pe cap. Se uită la mine cu ochii ei negri, vioi, iar eu la ea, apoi renunță, sărind mai departe pe urmele căruciorului care se depărta. Melodia rock-and-roll din frizerie mă urmărea într-atât, încât o auzeam până și în plin zgomot de pași și glasuri omenești. Lipit de perete, sub luminile de neon, mă îmbia un joc automat electronic; am pus o monedă și câteva clipe mi se arătă o mică pată luminoasă săltând pe ecran în rol de ferăstrău, dar îmi lua ochii, așa că am abandonat partida. Alți pasageri se îndreptau spre avioane; am zărit printre ei și un păun, care stătea liniștit, cu coada lăsată, deși era atins din toate părțile, iar el își îndoia capul, tot vrând să apuce pe careva de picioare. Mai întâi o maimuțică, iar acum un păun. Poate l-o fi. pierdut cineva? Neputând să mă strecor prin mulțime, am ocolit locul pe laterală, dar n-am mai dat de păun. Mi-am amintit de terasă și m-am întors să caut drumul; de data aceasta, coridorul ales m-a condus în jos, în labirintul negustorilor de bijuterii, de blănuri, al buticurilor și oficiilor de schimb; oprindu-mă fără gânduri înaintea vitrinelor, am avut impresia că mă aflam deasupra unor adâncimi, de parcă aș fi stat pe luciul înghețat al unui lac. Era ca și cum aerogara ar fi avut pe dedesubt propriul negativ, surd și întunecat. La drept vorbind, n-am văzut și n-am simțit nimic, dar știam de acest abis. Am luat-o în sus, dar spre altă aripă, spre o hală înțesată de vehicule. În rânduri dese, așteptau să fie încărcate — cărucioare de golf, buggies [21] Trăsuri pentru două persoane (engl. buggy) . , camionete de plajă; am umblat de colo-colo prin masa de caroserii îngrămădite, amuzându-mă de luciul ce se prelingea din tabla lor, precum fluoresceina.

Am atribuit acest efect noului tip de email și de lumini. M-am oprit în fața unui buggy auriu, al cărui aur era acoperit de un soi de sticlă, în care mi-am zărit propria figură. Tremuram acolo, galben ca un chinez, cu fața când prelungă ca o strună, când umflată, dar într-o anumită poziție a capului, ochii mi se schimbau în niște găuri de bronz, din care se strecurau scarabei de metal, iar când mă aplecam înainte, dincolo de figura mea apăreau alții, mai mari. M-am uitat în jur; nu era nimeni, dar în aurul oglinzii am zărit din nou aceeași siluetă, o interesantă iluzie optică. Hala se termina prin porți ce alunecau pe role; erau închise, așa că m-am întors cum am venit, urmărit de peste tot de un roi de reflexe ale fiecărei mișcări, ca într-o galerie a oglinzilor strâmbe. Această multiplicare era, oarecum, plină de neliniști. Am înțeles de ce: reflexele mă repetau cu o mică întârziere, deși asta nu putea fi așa. Ca să înfrâng motivul rock-and-roll-ului care-mi stăruia în minte, am început să fredonez John Brown's body; pe terasă n-am putut să nimeresc, așa că m-am strecurat afară printr-o ieșire laterală. În ciuda lămpilor apropiate, plana un întuneric de-a dreptul african, cu o asemenea consistență, de parcă l-ai fi putut strânge într-un pumn. Mi-a trecut prin cap că aș putea să am orbul găinilor sau că, prin rodopsina mea, acum totul era în ordine, dar vedeam mai bine.

Trebuie că eram, pur și simplu, orbit de mersul prin galeria aurie — ochii mei bătrâni nu se adaptau ca înainte la schimbările de lumină. Dincolo de parcări, în plină strălucire, se afla o clădire mare. Printre catargele reflectoarelor se târau buldozere, împingând nisipul galben, ca un furnicar. Deasupra acestei Sahare nocturne atârna, ca o galaxie, un nor neted de focuri de mercur, iar în spațiul negru de dinapoia lui se țeseau, ca niște fulgere încetinite, luminile mașinilor care coborau de pe autostradă în direcția aerogării. Acest peisaj banal mi s-a părut plin de un farmec tainic. Cred că în acel moment umbletul prin gară a căpătat greutatea așteptării. Nu de cameră era vorba, deși n-o uitasem, ci de ceva mai important, de parcă aș fi avut conștiința faptului că se apropia o clipă deosebită. Era, de fapt, un sentiment de siguranță, și, asemenea unui om incapabil să-și aducă aminte un nume ce i se plimbă pe vârful limbii, nu reușeam să identific ce așteptam. M-am amestecat în mulțimea de la intrarea principală, sau mai degrabă m-am lăsat târât înăuntru. Întors în holul cel mare, mi-am dat seama că trebuia să ronțăi ceva, la repezeală, dar crenvurștii s-au dovedit a fi fără nici un gust, ca hârtia. I-am aruncat la coș, neterminați, cu carton cu tot, și am intrat în barul cu păunul înfoiat. Se afla la intrare, neobișnuit de mare, deci nu putea fi împăiat. Mai fusesem aici o dată, acum o săptămână, cu Annabella, până să ne găsească tatăl ei. Înăuntru erau câteva persoane. M-am așezat cu cafeaua în mâini, într-un colț, cu spatele spre perete, pentru că simțeam lângă bar privirea cuiva; era o privire stăruitoare, care apoi se ascunsese, pentru că acum nimeni nu se mai uita la mine. În această atmosferă de neatenție dăinuia un soi de ostentație. În zgomotul îndepărtat al motoarelor, care ajungea aici ca dintr-o altă lume, mai importantă, zdrobeam cu lingurița bucata de zahăr de pe fundul ceștii. Alături, pe măsuță, era o revistă ilustrată, cu o dungă roșie pe coperta neagră, probabil Paris Match, dar femeia care sporovăia întruna cu partenerul ei jegos acoperise cu geanta titlul revistei. Înadins oare? Cine mă putea recunoaște — un vânător de autografe sau un reporter întâmplător? Fără voie, chipurile, am izbit puțin scrumiera de aramă. În ciuda zgomotului făcut, nimeni nu și-a ridicat privirea. Asta mi-a întărit bănuielile. Fără să mă las pradă obsesiilor, am băut cafeaua dintr-o înghițitură și am ieșit din bar. Mă simțeam destul de prost. Picioarele mi se mișcau ca niște țevi goale, iar osul lombar mi-amintea, prin înțepături, de necazurile avute nu de mult. M-am săturat de hoinăreală. Am luat-o de-a lungul vitrinelor cu reclame luminoase, spre escalatorul cu litere mari albastre AIR FRANCE. Era cel mai scurt drum spre hotel. Mă țineam de balustradă, pentru că pieptenii de oțel ai treptelor erau alunecoși, și preferam să evit orice risc Pe la jumătatea etajului am observat înaintea mea o femeie cu un cățel în brațe. Am tresărit, zărindu-i părul blond, despletit, ca și al celeilalte. Am întors ușor capul să văd cine era în spatele meu. Un chip plat, vinețiu din cauza neonului, cu ochelari negri. Aproape cu brutalitate, m-am strecurat pe lângă dama blondă, în sus, pe scări, dar nu puteam pur și simplu să fug în felul acesta. M-am oprit lângă balustradă, privind cum escalatorul îl vărsa” pe fiecare, ritmic, în afara treptelor. Blonda mi-a aruncat o privire, trecând pe lângă mine, și apoi și-a văzut de drum. Ţinea în mână un fular cu ciucuri, înfășurat. Am luat ciucurii drept coada cățelului. Bărbatul era obez și palid. N-avea nimic mongoloid. L'esprit de l'escalier — mi-am zis, dar chiar așa, cu o întârziere de o săptămână? E rău de mine, gata, la culcare! Pe drum mi-am mai cumpărat un schweppes, am băgat sticla în buzunar și, ușurat, mi-am aruncat ochii spre ceasul de la recepție. Camera mă aștepta. Garsonul mi-a luat bagajul din mâini, în hol a pus valiza mică peste cea mare, și-a luat cei cinci franci și s-a dus. Hotelul era învăluit într-o liniște intimă, plăcută, în care zgomotul avionului care ateriza suna ca o abatere de la regulă. Bine că mi-am amintit de schweppes, căci mi-era sete, dar n-aveam cu ce să desfac sticla; am ieșit pe coridor să caut frigiderul, în care putea să fie cleștișorul. Am fost izbit de coloritul cald al coridorului și al pereților, gândindu-mă cu admirație la decoratorii de interioare francezi. Am găsit frigiderul, am deschis sticla de schweppes și tocmai am dat să mă întorc, când de după colț apăru Annabella. Mai înaltă, într-o rochie neagră, altfel de cum mi-o aminteam, dar cu aceeași panglică în păr și cu aceeași expresie atentă a ochilor negri, îmi venea în întâmpinare, legănându-și ușor geanta trecută peste umăr. Îi știam și geanta, dar când o văzusem ultima oară, era ruptă. Stătea în fața ușii camerei mele, întredeschisă, așa cum o lăsasem la ieșire.