Stanislaw Lem - Catarul

Cu trecerea anilor, aceste accese de somnolență, căscatul, impresia că-l ia cu leșin, că e gata să cadă din picioare îl supărau tot mai mult. În sfârșit, maică-sa îl trimise la doctor. A fost la doi doctori, i-au dat niște banale leacuri stimulative, cu efecte de scurtă durată. Ceea ce îți spun dumitale știa fiecare locatar al casei, fiecare putea să ți-o repete. Se pare că știau chiar de afacerile lui necurate din camera obscură. Era un om cu totul transparent. Fotografiile acelea erau, la drept vorbind, o copilărie în comparație cu ceea ce este pâinea noastră cea de toate zilele. Şi, de fapt, eu sunt de la penal, Moeurs [14] Poliția de moravuri — secția de moravuri este o lume cu totul aparte.

După cele întâmplate, l-am băgat în anchetă, dar fără rezultat. Cu ce să-i mai îmbogățesc portretul? Colecționa ilustrate vechi, se plângea că are o piele foarte delicată, nu se putea bronza și îndată îi apăreau niște iritații; de fapt, nu era omul care ținea să se bronzeze. Dar acum doi ani, prin toamnă, începuse să se înnegrească serios la față, tenul îi căpătase o nuanță arămie, aceea pe care o provoacă soarele artificial; vechii clienți, cunoscuții îl întrebau ce-i cu dumneata, domnule Proque, mergi la solarium, iar el, înroșindu-se ca o domnișoară, explica fiecăruia că nu, că la năpădit un mare necaz, niște furuncule într-un loc anume, și asta durează, iar doctorul i-a recomandat radiații pe tot corpul. Lampă de cuarț, vitamine și alifii. Şi asta l-a mai ajutat oarecum. Era prin octombrie, destul de urât în acel an, ploios, friguros; opticianul, mai ales toamna, cădea pradă acestor necazuri, accese de slăbiciune și asta în plină amiază; iar s-a dus la medic, acesta iar i-a prescris niște pilule stimulatoare. Pe la sfârșitul lunii îi spuse maică-sii, în timpul mesei de prânz, destul de excitat fiind, și chiar satisfăcut, că a primit o comandă bine plătită, o serie mare de fotografii de developat și de mărit, în culori, numeroase copii, format mare. Conta pe vreo mie șase sute de franci profit, care pentru el erau bănișori frumoși. Pe la șapte seara lăsă storurile și se închise în camera obscură, spunând mamei că se întoarce târziu, fiindcă avea o treabă urgentă. Pe la unu noaptea, maică-sa fu trezită de un zgomot dinspre camera lui. El zăcea întins pe podea și plângea, “așa teribil cum nici un om n-a plâns până atunci” — acestea erau cuvintele din declarațiile ei. Ţipa, printre suspine, că-și irosise viața, că trebuia să se omoare. Şi-a rupt colecția sa iubită de ilustrate, a răsturnat mobila, bătrâna nu putea s-o scoată la capăt cu el; întotdeauna fusese blând și ascultător, iar acum nu-i dădea nici cea mai mică atenție. Ea umbla după el prin cameră, îl trăgea de haine, iar el, ca într-o melodramă ieftină, căută mai întâi un șnur, îl smulse pe cel de la perdea, dar era prea slab, de fapt maică-sa i l-a smuls din mâini, pe urmă s-a dus în bucătărie să caute un cuțit printre tacâmuri și, negăsind unul la îndemână, vru să coboare jos să-și caute niște otravă. Avea în camera obscură tot felul de chimicale, dar, cuprins brusc de slăbiciune, se întinse pe dușumea, și până la urmă începu să sforăie, plângând încă prin somn. Dormi așa până dimineața, pentru că bătrâna i-a pus doar o pernă sub cap, fiindcă n-a avut putere să-l ducă în pat și nu voia nici să cheme vecinii.

În ziua următoare era cu totul normal, deși destul de răvășit. Se plânse că-l doare groaznic capul, spunea că are impresia că a băut toată noaptea, dar el nu bea niciodată mai mult de un sfert de vin alb la prânz — un vin slab de masă. Înghițind o groază de prafuri, se duse în atelier. Își petrecu ziua ca de obicei. Ca optician, nu prea avea clienți, prăvălia îi era mai mult goală — el petrecea mai mult dincolo, șlefuind lentile sau developând fotografii în camera obscură. În ziua aceea avusese numai patru clienți. Ţinea un registru în care nota fiecare comandă, chiar cea mai simplă, executată pe loc. Dacă nu cunoștea clientul, atunci nota felul comenzii. Bineînțeles, nu intrau aici afacerile cu fotografiile. Așa au trecut alte două zile, fără alte întâmplări. În cea de-a treia zi a primit o parte din bani pentru niște fotografii și mărirea unor poze. Încasările astea iar nu le nota, nu era așa de prost. Împreună cu maică-sa, avu o cină mai acătării. Un vin mai scump, pește, nu-mi mai amintesc exact, știi dumneata, dar atunci știam pe dinafară chiar și câte feluri de brânzeturi erau. A doua zi a primit o nouă porție de filme de la același client. La masa de prânz era cât se poate de bine dispus, îi zise mamei că o să-și facă împreună o căsuță, seara se închise din nou în camera obscură și de-acolo, după miezul nopții, bătrâna iar fu trezită de un zgomot înspăimântător. Coborî, ciocăni în ușa din spate a camerei — acolo e un perete despărțitor din placaj —, auzi cum bombănea fără înțeles, trântea, răsturna totul, spărgea sticle, așa că, speriată, chemă un vecin, gravor, care avea atelierul pe aceeași stradă. Vecinul, om așezat, un văduv mai în vârstă, sfărâmă repede cu o daltă încuietoarea din placaj. Înăuntru era întuneric și aproape liniște. Proque zăcea pe podea, printre negative de poze pornografice, pe jumătate developate, încleiate împreună — erau prin toate colțurile —, multe dintre ele făcute ferfeniță, linoleumul era înecat cu chimicale, fiindcă spărsese toate borcănașele cu preparate, aparatul de mărit îl aruncase pe jos, își arsese mâinile cu acid, hainele erau numai găuri, din robinet apa curgea șiroaie, iar el era ud din cap până-n picioare. Când i se făcuse rău, încercase să se salveze, s-a stropit cu apă pe cap, apoi și-a băgat capul sub șuvoiul de apă. Încercase, probabil, să se otrăvească, dar în loc de cianură luase bromură, și de aceea zăcea complet amețit. S-a lăsat dus în locuință, vecinul aproape ^că l-a luat în brațe, maică-sa spunea că imediat după plecarea acestuia Proque începuse să se zbată din nou, dar era aproape lipsit de puteri și privea la mizerabila comedie din jurul lui, întins în pat; dădea din mâini și din picioare, vru să sfâșie cearșaful ca să se spânzure, își îndesa cuvertura pe gât, gâfâia, plângea, blestema, iar când a încercat să se ridice în picioare, a căzut ca un buștean și, ca și prima dată, a adormit întins pe dușumea.

A doua zi s-a trezit târziu, de parcă era coborât de pe cruce, își frângea mâinile de disperare, văzând pagubele pe care singur și le făcuse. Toată dimineața a strâns, a spălat, a reparat cum a putut negativele stricate, a măturat și a curățat prin cameră; pe la prânz a ieșit sprijinit în baston, pentru că îl lua amețeala, dar trebuia să-și cumpere alte preparate în locul celor distruse. Spre seară, se plânse maică-sii că probabil era vreo boală mintală, o întrebă dacă n-au fost cazuri de demență în familie, dar nu-i veni să creadă că ea nu știa de așa ceva. După felul cum i se adresa, cum o contrazicea, ea își dădea seama că nu-și venise în fire cu totul, pentru că niciodată nu îndrăznise să ridice glasul împotriva ei. Niciodată nu fusese atât de agresiv, dar ce poți face, poți să înțelegi emoția și teama omului care, pe neașteptate pentru el, cade pradă de câteva ori atacurilor de nebunie? Oricine s-ar fi gândit la simptome de asemenea natură, îi spuse mamei că, dacă s-o mai întâmpla măcar o dată ceva asemănător, o să se ducă la un psihiatru. Astfel de hotărâri energice nu erau în firea lui — altădată treceau săptămâni de zile până să se decidă să se arate unui dermatolog, se chinuia mai întâi de-a binelea cu ulcerațiile lui de piele, și asta nu din zgârcenie, căci era asigurat, pur și simplu, cea mai mică schimbare a programului zilei i se părea ceva de nesuportat.