Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Sigur, așa facem! — răspunseră în cor marinarii.

Ilin se întoarse din nou spre bătrîn și-l întrebă în englezește:

— Dar nemții nu vor observa dispariția unui vas atît de mare?

— Asta-i treaba noastră, — răspunse bătrînul. — Avem o noapte întreagă înainte. O să aducem aici o goeletă veche la fel de mare, și o s-o scufundăm ca să i vadă din apă numai catargele.

Gazda aduse hainele, pe care le uscase și un ceaunaș cu cafea fierbinte.

— Tovarășe secund, — spuse deodată Kurganov — întrebați-l — și arătă cu capul spre gazdă, — nu vrea să plece și el cu noi? Ce să facă aici, printre nemți? E băiat bun.

Bătrînul, surîzînd, cu ochii strălucitori, traduse gazdei întrebarea secundului. Acesta zîmbi și el și turnă ceva pe limba lui.

— Spune că nu poate, i-ar pieri familia. Fratele lui a dus ambele familii la Reros, unde are un unchi care lucrează la ocolul silvic. La iarnă o să se ducă și el acolo.

— Păcat, un om ca ăsta ne-ar fi trebuit, — mormăi fochistul. — Cereți-i numele și adresa, poate ne-om mai întîlni după război… Dar, în definitiv, unde am nimerit?

— Naiba știe, nu înțeleg numele satului, așa cum îl pronunță ei… — recunoscu încurcat Ilin. — Regiunea se numește Laapphavet. Sîntem între marile insule Särjö și Arnö, adică la nord-est de Tromsö.

Marinarii strînseră cu putere mîinile norvegienilor, apoi secundul, îndeplinind dorința unanimă, scrise pe două bucăți de hîrtie numele și adresele marinarilor sovietici, pe care le înmînă pescarilor. Bătrînul împături cu grijă hîrtia și mult timp scotoci în fel și chip prin chimir, bodogănind ceva.

— Zice că trebuie să ascundă bine hîrtia, — traduse secundul, — căci dacă i-o găsesc nemții, poate să-și ia rămas bun de la viață.

Norvegienii plecară. Marinarii, înviorați de evenimente, prinseră a discuta cu însuflețire planul lor de acțiune.

— Vă spuneam eu! — jubila Kurganov.

— Nu te pripi, să nu-ți fie proastă bucuria, — mîrîi Titarenko. — Dacă totul nu-i decît o șiretenie, ca să pună mai ușor mîna pe noi…

— Ia nu mai cobi! — îl întrerupse înciudat fochistul. — Nu sînt în stare ticăloșii de fasciști să-i strice pe toți oamenii. Mai sînt și de ispravă… În tine ai încredere, de ce să-i crezi pe alții mai răi?

Zăpăcit de elocința neașteptată a fochistului, timonierul amuți. Ilin ordonă celorlalți să nu iasă pe punte, iar el hotărî să examineze corabia, mai ales ca să vadă în ce stare era cîrma. Urcă cu băgare de seamă treptele scîrțîitoare care duceau pe punte. Capacul bocaportului era ridicat înspre provă și nu-l lăsa să vadă marea, în schimb fiordul îi apărea ca în palmă.

O panglică îngustă de apă, aproape neagră ca smoala, pătrundea adînc în inima munților stîncoși. Stînci mohorîte și crăpate se înălțau pe mal. Căsuțele răspîndite de-a lungul țărmului parcă de-abia cutezau să se lipească de poalele stîncilor. Ceva mai încolo, pe o podină de piatră se înălța o construcție bizară; un parmaclîc [Construcție de lemn, de piatră etc. de forma unui perete sau a unui gard scund, folosită pentru a mărgini o altă construcție sau un element de construcție. (N. Club CPȘF.)] de stîlpi scurți sprijinea mai multe acoperișuri de lemn, așezate unul peste altul și a căror suprafață avea forma unor solzi de pește. De jos i se părea că o casă încăleca pe alta — pe cea mare una mai mică, pe cea mică — o alta și mai mică, al cărui acoperiș în patru muchii sfîrșea cu un turnuleț ascuțit și cu vîrful înalt. Clădirea era împodobită cu giruete de fier, în forma unor capete de dragoni, cu botul rînjit, cu limba scoasă.

Surprins de această ciudată arhitectură, Ilin privi îndelung într-acolo pînă ce desluși niște cruci mititele. — era, probabil, o străveche biserică norvegiană. Lemnul fusese înnegrit de timp, dar silueta colțuroasă și avîntată a clădirii se contura destul de clar pe fondul stîncilor golașe, cenușii. Capetele dragonilor, întunecate, cătau amenințătoare. Molizi întunecoși împresurau biserica; îndărătul ei munții se mistuiau în nori pufoși, mohorîți. Ilin simți deodată cîtă tristețe degaja această așezare neturburată și rece din îndepărtatul Nord.

Ieși de-a binelea pe punte, ascunzîndu-se după bordaj. Obișnuit cu navele moderne, catargele i se părură prea înalte. Arborele trinchet avea vergele transversale și, prin urmare vele pătrate, arborele artimon [Arborele trinchet — arbore (catarg) situat la prova navei, arborele artimon — arbore situat Ia pupa navei. (N. red. rom.)] ghiu [Ghiu — verga inferioară Ia vele trapezoidale sau triunghiulare. (N. red. rom.)] și pic. Nava era o brigantină. De o parte și alta a bocaportului pe unde ieșise Ilin, erau două vinciuri pentru fungile [Fungă — saulă, parîmă care servește Ia ridicarea velelor. (N. red. rom.)] gabierului și a zburătorului. „Gabierii sînt tăiați, cu vinciul cred că le-am putea mînui” — își notă în gînd secundul, căutînd să-și reamintească tot ce învățase la școala de marină în domeniul navigației cu pînze. Parîmele, care aici se înălțau pînă sus de tot, ca un păienjeniș subțire, aici se lăsau în jos de pe catarg — pe bord, pe punte, pe bompres, ori pe un alt catarg, — i se părură teribil de încurcate. Ia te uită ce fel de vas trebuia să conducă, să comande el…

Ilin strîmbă din nas și se uită spre mare. La stînga bompresului, de-a lungul umbrei lungi a stîncilor fiordului, zări în depărtare un lanț de ostroave în formă de cupole ca nodurile unui pumn gigantic scufundat în mare. „Va să zică, trebuie să ocolim promontoriul, s-o luăm la dreapta și numai după vreo zece mile să ne îndreptăm direct spre vest”, — chibzui mai departe secundul. Singurul lucru care-l neliniștea erau velele. „Bine ar fi fost să fie o goeletă… Orice altă navă numai ceva mai mică și cu vele aurice…”. Se aplecă peste bord și citi pe provă următoarea inscripție: „Sfaalver”.

Spusele bătrînului norvegian se adeveriseră întocmai, înainte de a se însera, fiordul se cufundă într-o ceață groasă, mai deasă decît în seara trecută. Marinarii ieșiră pe punte și deodată puseră mîinile instinctiv pe arme: peste bord se strecurau una cîte una o mulțime de umbre. Curînd puntea se umplu de oameni. Fără grabă, dar și fără a pierde în zadar vreo clipă, norvegienii întinseră sarturile, scoaseră, desfăcură și înălțară velele. Se arătau foarte prietenoși cu rușii. Un bătrîn lup de mare mic de stat și bine legat îi îndruma cu glas moderat.

— E un fost căpitan de vas, — îi explică lui Ilin pe englezește musafirul din dimineața aceea.

Munca grea, plină de riscuri, era pe terminate. Bătrînul lup de mare se apropie de Ilin și-i strînse mîna:

— Mă numesc Oxholm. Totul e gata. Am pus velele în direcția vîntului. Cînd suflă dinspre fiord pentru poziția asta a vergelelor, vîntul va fi aproape din pupa. Cînd vîntul o să sufle în rafale dinspre fiord, n-o să mai aveți timp de brațat vergile: desfaceți lanțul ancorei și — la drum! Încă ceva: rîndunica și focul săgeții nu le-am întins. Au putrezit. Nici velastraiele nu sînt toate, în locul velastraiului arborelui artimon am întins velastraiul de furtună a arborelui trinchet.

— Mulțumesc, — răspunse Ilin; la drept vorbind respirase ușurat cînd auzise că lipsea rîndunica, adică pînza cea mai de sus, a cărei înălțime amețitoare îl speriase din primul moment.

Vîntul conteni, pînzele se zbîrciră și se lăsară în jos. Clipa evadării se apropia. Norvegienii își șterseră sudoarea, strînseră mîinile marinarilor sovietici, îi bătură prietenește pe umăr și apoi dispărură peste bord tot atît de tăcuți cum veniseră. Kurganov îmbrățișă gazda, repetîndu-i numele său pînă acesta izbuti să pronunțe aproape corect: „Curganoff”.