Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Mică, mică, dar de ispravă! Ehe, de ne-ar ajunge benzina!… — Se întrerupse, apoi zise cu voce schimbată: — Haidem, Matvei Nikolaevici.

Noaptea neagră, în care nu pîlpîia nici o rază de lumină, se scurgea încet. Marinarii se adunaseră în cabina secundului, mai aproape de ieșire. Din cînd în cînd se ridica cîte unul și se ducea să-l schimbe pe marinarul de la clopot, iar cel de afară intra rebegit și dădea pe gît păhărelul anume pregătit pe masă, ca să se încălzească. Secundul și mecanicul coborîră de mai multe ori în cală, să măsoare adîncimea apei. Și, cu cît se apropiau zorile, cu atît mai puțin nădăjduiau că vor putea salva nava. Apa creștea. Geamătul înfundat al pereților etanși și scîrțîitul proptelelor arătau că presiunea apei creștea neîncetat. Cînd se va termina benzina pentru pompă… Marinarii încercau să se ia cu vorba, povestind și glumind ca să nu se mai gîndească la asta, dar pînă Ia urmă tăcură cu toții. În cabina abia luminată cufundată în liniște răzbăteau amenințătoare, insistente, bătăile rare ale clopotului, parcă repetînd cu încăpățînare: „Nu, nu…”

Cîteva clipe de tăcere tulburate numai de huruitul slab al pompei, apoi iarăși: „Nu, nu…”.

Deodată fochistul rosti cu glas nesigur zîmbind:

— Vitea, cîntă-ne ceva…

Ceilalți i se alăturară.

Viktor Metelițîn, al treilea ofițer, nu se lăsă rugat. Chipul lui de adolescent se îmbujoră, deveni visător de îndată ce degetele atinseră ghitara pe care o aduse din cabina sa. Cu glas puternic de tenor începu să cînte o melodie pe care toți o cunoșteau. Frumosul Metelițîn cînta puțin aplecat într-o parte, ridicîndu-și fața spre felinarul ce răspîndea o lumină palidă. Semiîntunericul din cabină, pătratul alb al feței de masă, dangătul stăruitor al clopotului care acum nu mai părea prevestitor, ci un acompaniament al cîntecului… — toate astea aveau să se întipărească pentru multă vreme în amintirea celorlalți patru care-l ascultau pe tînărul ofițer, așteptînd să răsară soarele.

Țară, mumă bună, ne duci dorul.

Te-au lăsat feciorii și-au plecat,

Lacrimile-ți seacă…

Vocea se frînse. Ultima notă, înaltă, mai stăruia în strună cînd deodată, parcă pentru a se supune cîntărețului, tăcu și clopotul. Ilin țîșni din cabină și alerga la matrozul de serviciu, Cegodaev.

— Un motor, Anton Petrovici! — șopti matrozul.

Ilin avu și el impresia că aude un huruit slab. Mult timp marinarii nu cutezară să tulbure prin vreo mișcare tăcerea nopții. Apoi dădură din nou drumul pompei, pe care o opriseră.

Zorile se apropiau, dar ceața nu lăsa să treacă razele de lumină și contururile vasului se desprindeau foarte încet din negură. Ilin, împreună cu tînărul ofițer, se străduia să determine viteza de derivă a vasului. După calcule îndelungate, se convinseră că în timpul nopții vasul se deplasase spre sud-est, către țărmul inamic. Pierduseră și ultima speranță de a salva vasul: „Kotlas” luase prea multă apa, ca să se mai mențină la suprafață, iar deriva îl dusese prea departe.

Sub privirile iscoditoare ale celorlalți, secundul căuta să pară calm. Nu voia să împărtășească oamenilor noutățile alarmante înainte ca ei să-și mai fi venit în fire. În capul mesei înclinate, pe care farfuriile stăteau ca prin minune, încerca să pară bine dispus. După o noapte de încordare, ziua ce se înfiripa li se părea promițătoare. Marinarii se înviorară.

Deodată, Golovin păli și, împingînd cu zgomot scaunul, se repezi pe punte. Toți amuțiră. Înțeleseseră pe loc ce se întîmplase: pompa se oprise. Asta însemna că butoiul de benzină, legat cu un furtun de rezervorul motorului, se golise și că, prin urmare, numai cîteva ore numărate mai despărțeau nava „Kotlas” de pieire.

— Haidem pe punte, prieteni, la aer, să ne sfătuim!

Tonul neașteptat de blînd al secundului trăda momentul critic.

Vasul se înclinase mult și se țineau cu greu pe punte. Cei cinci marinari se rezemară cu spatele de cabina de navigație, care-i apăra de vînt și se uitară întrebători la Ilin. Acesta, încovoiat, cu picioarele desfăcute ca ruliul să nu-l dea peste cap, cîntărea cuvintele simple și grave pe care trebuia să le spuie acum tovarășilor săi. Valurile treceau peste pupa și măturau puntea din partea bordului aplecat. Din cînd în cînd marea se cutremura, de parcă un spasm i-ar fi crispat corpul uriaș și atunci micul clopot icnea înfundat.

— Prieteni, nu mai e nici o speranță să salvăm nava, — începu domol secundul, fără a-i privi. — într-o oră vasul se va scufunda. Vîntul și curenții ne-au purtat spre țărmurile Norvegiei, ocupată de nemți. Bărcile de salvare au fost sfărîmate. Ne mai rămîn plutele de salvare, dar prea departe n-o să ajungem cu ele, iar de cules… ei bine, nu ne-ar putea culege decît dușmanii noștri. Asta înseamnă captivitate. Dacă scăpăm cu viață și ajungem la țărm, tot în captivitate nimerim… sau…

Secundul se uită deodată pătrunzător în ochii tovarășilor săi, care păliră.

Mecanicul se zgribuli. Parcă vedea un petec de pămînt murdar, împrejmuit cu sîrmă ghimpată, și îndărătul ei — o mulțime de oameni chinuiți, cu fețele supte, cu privirile stinse… „Nu, niciodată!” Ca și cînd i-ar fi ghicit gîndurile, Metelițîn strigă:

— Orice, numai prizonieri nu! — și-și strînse convulsiv enormul pistol automat.

Șase marinari stăteau față în față cu soarta de neîndurat: pieirea fără luptă a unor oameni dintr-o bucată.

— Nu, nu așa, — zise fochistul lui Metelițîn și împinse cît colo revolverul. — Iacă ce spun eu, — și Kurganov izbi cu pumnul său enorm în peretele cabinei: — N-o să ne lăsăm prinși, dar nici să murim așa nu se poate. Să ajungem la mal, să debarcăm și să ne batem. Eu unul nu mă dau pînă nu dobor cel puțin zece. O să-mi vînd scump pielea. Cînd se vor termina cartușele — atunci om avea timp berechet… — încheie uriașul, făcînd un semn spre revolver.

Vorbele fochistului avură asupra celorlalți efectul unui vînt fierbinte. Moartea în luptă nu-i înspăimînta. Metelițîn se grăbi să-și pună la loc revolverul. Ilin strînse cu putere mîna fochistului.

Ceața se împrăștia, vizibilitatea se îmbunătățea.

— Vom lega cele două plute una de alta, — hotărî secundul, — altfel ne vom răzleți. Ei, ce-ați adus acolo? — se adresă el lui Metelițîn.

— Apa, galeții, ciocolata, vinul… — înșiră ofițerul.

— Vodka, spirtul. Dar salam avem?

— Avem.

— Mai luați o armă automată din cabina comandantului. Trei oameni au revolvere, arma o păstrăm de rezervă. Puneți pe plute toate cartușele, busola, felinarul, jurnalul de bord și hărțile regiunii, pentru orice eventualitate… Nu uitați să legați zdravăn cizmele!

Secundul controlă cu multă băgare de seamă cum fuseseră legate baloturile pe plute și se îndreptă grăbit spre cabina comandantului. Înveli cu grijă într-o mușama un caiet negru și gros șl se întoarse în fugă spre punte. Vasul se apleca tot mai mult într-o parte, silindu-i să se grăbească: la tribord apa se și apropia de suprastructura centrală, pupa dispăruse în valuri. Ilin închise într-o cutie de tablă caietul comandantului împreună cu hărțile și jurnalul de bord.

Alunecînd pe puntea udă și înclinată, marinarii împinseră cele două plute, legate una de alta, mai aproape de pupa, își puseră colacii de salvare și dădură pe gît cîte un pahar de vodkă. Fochistul, secundul și timonierul apucară lopețile cu care aveau să îndepărteze cît mai mult plutele de vasul în agonie. Momentul hotărîtor se apropia, dar marinarii nu se îndurau să părăsească puntea. Înăuntrul navei răsună un zgomot surd, ca un oftat greu. Corpul navei zvîcni și începu să se scufunde văzînd cu ochii.