Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Vasul de pază luase pe bord răniții de pe „Kotlas” și plecase. Acum, marea era pustie. Pustiu părea și „Kotlas”-ul care plutea în derivă spire sud-sud-est. Instalația de radio nu funcționa, pompele nu funcționau, curentul electric se întrerupsese. În realitate, „Kotlas”-ul nu mai era decît cadavrul unei nave, care abia se mai ținea la suprafață. Pe el, se mai aflau totuși șase marinari.

Unul din ei, înalt și uscățiv, stătea în cabina de navigație. Era secundul de pe „Kotlas”, Ilin. Colțurile gurii lăsate în jos, cutele lungi, verticale, care-i brăzdau acum obrajii, făceau ca fața-i să pară încordată și aspră. Ceața ce le fusese înainte aliată, ascunzîndu-i de ochii dușmanului, devenise acum un dușman de temut: vasul de război ce trebuia să le vină în ajutor putea trece pe lîngă „Kotlas” fără să-l vadă. Ilin n-avea cum semnaliza prin radio, căci nu mai avea radio, nu putea acționa nici sirena, căci nu mai avea abur. Nu-i rămînea deci decît să bată clopotul, deși risca să atragă un submarin sau un vas de patrulare al inamicului.

Secundul era îngîndurat. Curînd avea să se înnopteze, Iar vîntul dinspre nord-vest va bate, desigur, un timp mai îndelungat. Vîntul rece, suflînd deasupra curentului cald al Golfstreamului, venea saturat cu vapori de apă și îngroșa ceața. Apoi deriva îi purta într-o singură direcție: spre țărmurile ocupate de inamic. E drept că pînă acolo mai era mult, dar și noaptea era lungă, toamna. Dacă ajutorul nu Ie venea Ia timp… Ilin strînse tare între dinți capătul pipei care se stinsese de mult și își închipui clipa cînd ceața avea să se risipească în zori, iar „Kotlas”-ul zărit de pe țărmul inamic.

Un val plescăi, oblonul unui spirai [capac cu geamuri construit în puntea unei nave (uneori înclinat și protejat cu grilaje), care servește la luminat și la aerisit. (N. Club CPȘF.)] scîrțîi. Zgomotele astea îi reamintiră secundului înmormîntarea comandantului și a marinarilor de pe „Kotlas”, căzuți de curînd în luptă. Ilin își iubise comandantul; puțini oameni de pe bord știau ce prietenie nețărmurită îi legase. Secundul simți din nou cum i se strînge inima, ca în clipa aceea cînd se aplecase asupra comandantului lovit de moarte, își mai pironise pentru ultima oară ochii în ochii prietenului, care-și pierduseră gravitatea obișnuită și-l priviseră deschis, naivi și limpezi ca ai unui copil. Buzele albite se întredeschiseseră, Ilin apucase să audă doar atît: „…dumneata… păstrează-l pentru…” Secundul nu știa dacă se referea la vas sau la caietul lui.

De cîțiva ani încoace căpitanul își făcea însemnări despre istoria flotei rusești.

— Din punctul meu de vedere — îi spusese el adesea — istoria flotei rusești se împarte în trei: una a flotei maritime militare, care are un istoric oficial și bogat, a doua a flotei comerciale, care nu-i nici oficială, nici bogată. Lanțul lung se întindea de la familia țarului (aci comandantul lăsa să-i scape o zdravănă sudalmă marinărească) pînă la armatorul vasului respectiv. Cine să-i scrie istoria? Dar flota comercială rusă a crescut și s-a dezvoltat, a dat marinari strașnici și asta numai datorită poporului rus. Ți-o spun o sumedenie de scrieri didactice sau literare. Numai a treia categorie — a marinarilor ruși care nu și-au găsit locul în Rusia țaristă și au fost nevoiți să se îmbarce pe vase străine — nu are un istoric al ei. Despre acești marinari, adeseori neîntrecuți, nu se știe nimic; ei nu au o istorie a lor. Uite, golul ăsta aș vrea să-l împlinesc eu. Doar mă trag dintr-un.vechi neam de marinari și știu multe…

Toate astea și le reamintise Ilin, în timp ce îmbrățișa cu privirile puntea schilodită a „Kotlas”-ului.

Cele două felinare cu gaz, care se legănau și fumegau, nu izbuteau să împrăștie bezna apăsătoare. Apa trecea de brîu. Cu fiecare legănare a navei, masa grea de apă izbea surd, amenințătoare, pereții. Această apă neagră, ce părea fără fund, era dușmanul cel mai rău și mai primejdios.

— Ptiu, frig e! — rosti în întuneric o voce limpede, de om tînăr.

— Nu-i nimic, Vitea, curînd ne vom încălzi! — răspunse alt glas, răgușit. — Ei, Titarenko, dă-o încoace.

— Nu pot s-o proptesc, o dă afară…

— Dar voinicul nostru unde e?

— Kurganov, vino încoa!

— Nu pot, sînt lîngă mecanic…

— Stai! Na, am nimerit… Dă-i, apasă, — ț-i-i-n-e! Of, afurisita!…

— Iar a dat-o afară? — strigă de sus Ilin. — Cobor îndată!… Bag-o sub stringher [Piesă în osatura unei nave care întărește corpul acesteia în borduri (N. red. rom.)]. Stai!… Așa, dă-i!

Încăperea întunecoasă și strîmtă se umplu de lovituri de ciocan, de plescăitul apei, de strigăte și exclamații.

— Ptiu! — se oțărî cineva, care răsufla din greu. — Ce de apă am înghițit…

— Pesemne că-i tare bună apa de santină [Santină — rigolele pentru apă situate la fundul navei unde se scurge apa din calele și din diferitele încăperi ale navei. (N. red. rom.)]! — glumi pe socoteala lui un altul.

— Asta-i totul, Matvei Nikolaevici? — întrebă încet Ilin.

— Deocamdată, totul, — răspunse Golovin mecanicul secund, care scuipa de zor.

— Cu tunelul am terminat — reluă secundul. — Dar în sala mașinilor?

— Acolo nu-i nimic de făcut! — și mecanicul ieși din ungherul său întunecat, intrînd în raza de lumină a felinarului. Dădu din mînă a lehamite. Arborele port elice a descentrat, prin presgarnituri intră apa, picul pupa [(Picul prova și picul pupa.) încăperile terminate ale corpului navei la prova și pupa. (N. red. rom.)] este dărîmat, recesul spart și el, tunelul avariat — tot o să ne preseze pînă la urmă apa.

— M-da, aici n-ai cu ce întări, — recunoscu și secundul.

Marinarii, uzi pînă la piele, ieșiră pe punte, unde vîntul rece îi pătrunse pînă la oase. Soarele apusese, dar mai era destulă lumină ca să-ți dai seama cît de deasă era ceața: chiar cabestanul [Cabestan — mecanism cu tambur vertical care servește pentru ridicarea ancorelor și pentru executarea manevrelor de acostare a navei. (N. red. rom.)] din prova ridicată a „Kotlas”— ului nu se mai vedea. Cei cinci, tremurînd de frig, se uitară la Ilin: pe fețele lor se citea una și aceeași întrebare. Al treilea ofițer, un băiat tînăr, frumușel, se pierduse de tot, mecanicul își strîngea înciudat buzele, fochistul — o namilă cît un urs — se încrunta. Ilin le spuse să se schimbe imediat și să mănînce ceva ca să mai prindă puteri, apoi să facă pe rînd de cart la clopotul vasului care scăpase neatins în vîrful barei sale strîmbată de explozie. Era singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să-și anunțe prezența — să bată clopotul. Trebuiau să fie însă cu luare-aminte, să tragă mereu cu urechea, ca la cel mai mic semn să înceteze și să se adune cu toții sus, „iar mai încolo, cum le-o fi norocul!” Așa hotărî Ilin, care, însoțit de puțin numerosul său echipaj, se îndreptă spre cabine.

— Crește? — întrebă laconic mecanicul.

— Încă un picior.

— Mult, foarte mult! — Mecanicul se uită întrebător la secund.

— Dați-i drumul! — ordonă Ilin. — Benzina e puțină, dar altă soluție n-avem.

Mecanicul făcu fochistului un semn cu mîna și amîndoi dispărură în întuneric. Curînd, bătăilor ritmice ale clopotului se adăugă pufăitul motorului. Mecanicul îl reglă, mîngîie drăgăstos cilindrul verde al pompei de benzină și mormăi:

— Scoate-ne din încurcătură, drăguțe!

Își luă seama și se întoarse cam stingherit spre fochist, care ținea felinarul. Dar fochistul, care trăgea cu urechea la șuvoiul puternic de apă ce țîșnea acum peste bord, dădu din cap a încuviințare: