Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Avionul se mai legăna și zvîcnea în clipa cînd piloții ieșiră pe aripă. Serghievski simți cum i se ia ca o piatră de pe suflet povara apăsătoare a răspunderii. Întinse brațele, bucurîndu-se de soarele orbitor, de apa îmbietoare și de vegetația năvalnică a tropicelor. Sub avion, apa nu era mai adîncă de trei metri; roțile trenului de aterizare se proptiseră în nisipul unui banc. Cabina ermetică nu lăsa ca apa să pătrundă, iar spărtura din bot era deasupra nivelului de plutire al avionului.

— Bine ați venit, tovarăși! exclamă cu bucurie Serghievski. E adevărat că n-am ajuns chiar la destinație, dar nu-i nici o nenorocire. Putea să fie mai rău. Sîntem undeva în Florida…

Arșița, formele bizare ale plantelor necunoscute trădau o regiune din sudul îndepărtat.

Toate cîte se întîmplaseră în ultimele 24 de ore li se păreau acum un vis de-o clipă.

— Ei, Robinsonilor, să facem o revizie avionului și să tragem un pui de somn. Vă sfătuiesc să vă dezbrăcați, ca să nu fierbeți în salopetă.

Serghievski se consultă cu mecanicul și cu pilotul secund și hotărî ca, după ce se vor odihni, să rezeme coada și aripa dreaptă în niște prăjini: aparatul trebuia împiedicat să se afunde în nisip, în timpul refluxului.

Soarele de amiază încingea avionul, făcîndu-l să sclipească orbitor. Aviatorii ieșiră din nou afară, ca să mai răsufle. Radiotelegrafistul rănit se simțea mai bine; fu așezat în curentul dintre două ferestre deschise.

Aviatorii desfăcură o barcă de cauciuc pliantă, ca să meargă la mal și să caute prăjini. Serghievski lăsă un mitralior de pază în avion și, de pe aripa stingă ridicată, examină golful, alegînd arborii cei mai potriviți.

Oglinda netulburată a limanului avea forma unei inimi. În mijlocul unui promontoriu se înălța o stîncă abruptă, acoperită cu palmieri subțiri și încovoiați. La dreapta, promontoriul, ca o gheară, era acoperit cu arbori ampenați, plini de flori albe. Prin vegetația promontoriu— lui se deschidea acum un drum lat, tăiat de avionul lor. Vîrfurile rupte, arborii smulși din rădăcini, trunchiurile frînte de curînd, azvîrlite la marginea apei, atraseră atenția lui Serghievski. „Mult material de stîlpi am mai pregătit”, constată pilotul, înveselit. Frînturi de lemn ajunseseră pînă aproape de malul celălalt al limanului, atît de puternică fusese izbitura avionului și rezistența corpului său. „

— Dacă n-ar fi fost acest gard elastic… rosti, fara sa vrea, cu voce tare Serghievski și, fără a-și mai termina gîndul, se uită la malul opus, unde aparatul cu aripi lungi s-ar fi făcut fără doar și poate țăndări.

Aviatorii se urcară în barcă, navigînd încet pe apa ca oglinda, care se-ncrețea parcă în silă. Acolo unde se îngrămădeau în apa străvezie bucăți de arbori cu un zăhat întreg de lemn deasupra, un spectacol nemaivăzut, de neuitat, apăru în fața ochilor uimiți ai aviatorilor.

Prin apa albăstruie, nisipul neted de pe fund avea o culoare brună, monotonă. Deasupră-i, în razele ce răzbăteau în apă, unduiau în toate direcțiile, împletindu-se și amestecîndu-se, șuvițe siniiii, aurii, purpurii.

O ridicătură mică de pe fund, prinsă sub grămada de așchii, era tivită de un semicerc vioriu, în mijlocul căruia se învolburau pete de un albastru pur sau aurii. Din cînd în cînd, între aur și albastru ondulau șuvițe purpurii sau verzi ca smaraldul. Această nemaipomenită simfonie de culori juca, strălucea, se-învolbura, se prelingea, fascinînd ochii cu farmecul ei aproape hipnotic.

Uluiți de nemaivăzuta priveliște, aviatorii nu-și puteau lua ochii de la fenomen. Într-un tîrziu, Serghievski, cu un gest hotărît, îndreptă barca spre viitoarea aurie.

În stînga, două crengi rupte, proiectate în adîncime, se înfipseseră aproape vertical în nisip: și în jurul lor șerpuiau șuvițele aurii și azurii, deși mai înguste și mai străvezii ca primele.

În văzduh plutea mireasma dulce a unor arbori necunoscuți, întărindu-i în credința că trăiesc un basm. În acest colțișor al limanului culorile apei erau mai opales— cente, mult diluate, dar la fel de pure: aur, purpură, albastru.

Serghievski și tovarășii lui intrară în apa mică de lîngă mal și începură să aleagă bucățile de lemn mai potrivite pentru stîlpi de susținere. Trunchiurile nu erau mai groase de șase-șapte centimetri în diametru, lemnul însă era compact și greu; inima lemnului, de un brun închis, era tivită la margine cu un cerc aproape alb.

Mecanicul găsi un trunchi crăpat în două și-l cufundă, din curiozitate, în apă. În primele două-trei minute se răspîndi încet un nouraș albăstrui, opalescent, mai puțin vizibil; apoi, însă, de la trunchi începură să țîșnească mici șuvițe în toate culorile curcubeului.

Va să zică, asta era explicația minunatelor culori din apa— golfului: țăndările unui arbore necunoscut. Serghievski privea cu atenție malul, căutînd să-și întipărească în memorie contururile arborilor. Ramurile lor, larg răsfirate, frunzișul ampenat și ciorchinele de flori albe nu aveau nimic deosebit.

Deodată, de după bancul de nisip din gura limanului, se auzi un zgomot slab, dar clar, care nu putea fi confundat cu nici un altul: un motor! Huruitul îndepărtat, egal și puternic, se apropia fără doar și poate de liman.

— La avion! Repede! strigă Serghievski.

De pe aripa stîngă, care domina apa, se vedeau valurile, rostogolindu-se ritmic pe mal. Ocolind promontoriul dinspre est, o șalupă cenușie despică deodată apa lină cu dîra înspumată a elicei sale. Prova, ridicată mult deasupra apei, se legăna ușor; sub ea, o pată neagră: părțile metalice ale proiectoarelor și gurile de foc scînteiau cu un luciu mat.

Șalupa viră, motoarele încetară să mai uruie și micul vas lunecă spre avion. La provă răsăriră siluetele masive ale unor marinari grăniceri, în tunici albe, dar cu șorturi comode, ce păreau o ușuratică nesocotire a austerității impuse de regulament uniformei militare.

Nu se lungiră mult la vorbă și șalupa dispăru la fel de repede cum apăruse. Scurt timp după aceasta, două hidroavioane mici și scurte amerizară greoi pe apa unui golf mare, situat la un kilometru mai spre vest de „limanul curcubeului”. Rănitul și o parte din încărcătură fură transportați pe hidroavioane, iar în rezervoarele aparatului sovietic se turnară două tone de benzină. Le mai rămînea să aștepte două vase, care să remorcheze în timpul refluxului hidroavionul din limanul cel mic și să-l scoată printre stînci în larg.

Amurgului scurt îi urmă o beznă de nepătruns. Serghievski își zise că trebuie să ia o mostră din lemnul acela miraculos; altfel, tot ce văzuse în golf ar părea un simplu vis. Așteptînd să răsară luna, pilotul se așeză pe aripa dreaptă' a avionului și văzu deodată, nespus de clar, o aureolă viorie răspîndindu-se în apa din jurul stîlpilor pe care se sprijineau aripa și coada avionului. Uimit la culme de noua minune a limanului, pilotul privi spre pădurea sfîrtecată de avion. În apa întunecată, o pată strălucitoare, albastră ardea acum acolo unde, ziua, se fugăriseră șuvițele șerpuitoare de curcubeu.

Serghievski coborî în barcă și vîsli spre pata de lumină. În jurul țăndărilor de lemn apa părea un nor de gaze albastre luminiscente, care arunca reflexe argintii pe fața și pe mîinile lui Serghievski. Lumina degajată de apă era suficientă ca să se orienteze și pilotul culese la repezeală cîteva bucăți de lemn, fără a uita să ia cu dînsul și cîteva crăci cu frunze și flori.

Cît timp dură remorcarea avionului, Serghievski nu avu chef de discuții, dar mai apoi, cînd „limanul curcubeului” rămase în urmă, pilotul nu reuși să afle nici o explicație logică nedumeririlor lui. Arborele cu pricina era cunoscut localnicilor sub numele de „pomul dulce”. Era destul de rar prin partea locului și nimeni nu auzise ca lemnul lui să aibă proprietăți miraculoase.