Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Ca să schimbe discuția, Panova scoase din poșetă două bilete.

— Konstantin Arkadievici, te invit la un concert al Filarmonicii. Astă-seară se interpretează Ceaikovski — știi, „Simfonia mesteacănului”, care-mi place atît de mult. De altfel, și dumitale-ți place. Serghei Semionovici ne va duce cu mașina acolo; pleacă chiar acum. De asta m-am grăbit să te caut, încheie Panova, zîmbind prietenește.

La ora 9 erau la Filarmonică. Viorile cîntau întinderea nemărginită a Rusiei, liniștea rîurilor largi și molcome ce-și poartă apele printre codri întunecoși, pe sub nori mohorîți, freamătul frunzelor crude de mesteacăn, ca o promisiune îmbucurătoare… Și Kondrașev, a cărui nerăbdare se potolea încet, încet, avu senzația irezistibilei chemări a cunoașterii, care cuprinde tot mai larg întinderile nețărmurite ale necunoscutului, îmbie mase din ce în ce mai mari de oameni…

— Ori de cîte ori sufletul mi-e tulburat ascult muzică, șopti Panova.

Profesorul zîmbi și-i aruncă de data asta o privire binevoitoare. În pauză, cînd ieșeau din sală, din puhoiul de oameni se desprinse deodată un bărbat cu fața bronzată, în uniformă de marină. Kondrașev remarcă chipul lui energic, neobișnuit de bronzat, și ochii ce străluceau radioși. Marinarul — mai bine zis hidroaviatorul, judecind după aripile de pe mîneca vestonului — venea spre Panova, strigînd:

— Jenia, Jenia!

Fata se îmbujoră și vru să se repeadă spre dînsul, dar, stăpînindu-se, se mulțumi numai să-i întindă mîinile:

— Boris! De unde vii?

Profesorul, simțindu-se de prisos, se îndreptă spre fumoar. Tocmai își termina țigara cînd Panova, însoțită de aviator, îl regăsi.

— Dă-mi voie să-ți prezint pe Boris Andreevici, un prieten bun, bun de tot al meu, care a zburat în regiuni îndepărtate. Tocmai dintr-o astfel de călătorie îndelungată s-a întors acum și trebuie să-ți spun, Konstantin Arkadievici, că a văzut ceva ce iese din comun. Tare m-aș mira ca miracolul în care dumneata nu crezi să se producă de-a binelea… Dar cum ai putut să mă găsești aici? De trei ore ai venit și… Ce bine-mi pare!… Fata vorbea repede și cam fără legătură.

Profesorul strînse cu plăcere mîna aviatorului cu aspect atît de plăcut… Da, desigur, producea o impresie plăcută.

Schimbară cîteva cuvinte, din cele obișnuite între proaspăt cunoscuți, dar fata îi întrerupea nerăbdătoare:

— Boris, dumneata nu înțelegi că dacă există cineva în stare să-ți explice minunata descoperire, acela nu poate fi decît Konstantin Arkadievici?!

Tustrei se pomeniră acasă, la profesor, și aviatorul începu să povestească de-a fir-a-păr ultima-i călătorie. Chiar de la început, istorisirea trezi la omul de știință cel mai viu interes.

Cu două luni și jumătate în urmă, tînărul hidroaviator, Boris Andreevici Serghievski, care deținea un post de comandă însemnat, primi o misiune de foarte mare importanță. Mai tîrziu, cînd vor putea fi date în vileag lucrurile asupra cărora deocamdată trebuie să păstrăm tăcerea, asemenea acte vor intra, fără îndoială, în istorie, ca pilde de curaj nemărginit din partea executanților și de înțeleaptă clarviziune din partea conducătorilor.

Boris Andreevici trebuia să pornească într-o cursă lungă fără escală, cu o încărcătură extrem de importantă, de a cărei sosire în cel mai scurt timp la destinație depindeau multe, în condițiile complicate ale războiului antifascist.

Ziua încețoșată se potrivea prea bine cu atmosfera apăsătoare în care trăiau de la un timp. Casele scunde ale cătunului se pierdeau printre molizii înalți și întunecați. Peste tot — cioturi proaspăt retezate. Nori groși acopereau cerul și coborau atît de jos, incît treceau pe lîngă vîrfurile arborilor, lăsînd ici-colo aninate zdrențe fără formă. Mirosea a mucegai acru ele pădure, sub tălpi pămîntul mlăștinos mustea, covorul gros de mușchi se afunda la fiecare pas, înăbușind orice zgomot. Pașii deveneau sonori numai pe pista de beton, de un cenușiu murdar, împestrițată ici-colo de inelele multicolore ale petelor de ulei.

Serghievski îmbrățișa cu o privire mulțumită aparatul lui, care se și îndrepta spre start. Era un avion de pasageri de mare altitudine; ferestruici străpungeau într-o parte și-n alta fuzelajul gros, care se termina în față cu un con plin, tăiat în partea superioară de geamul cabinei piloților. Aripile lungi, ridicate puțin în sus, aveau fiecare cîte două motoare, apărate prin cercuri late de duraluminiu lucios. Elicele lor, cu trei pale, se învîrteau încet. La spate, avionul sfîrșea cu o cîrmă foarte înaltă. În zaua-i strălucitoare de argint aparatul era de o provocatoare frumusețe, ca un albatros neînfricat.

Personalul de comandă al aerodromului veni să-l petreacă. Serghievski privi fețele grave și marțiale ale celor ce-l petreceau și se uită zîmbitor la ceas. Totul era gata. Ultimele fumuri trase cu nesaț — și țigara zbură într-o băltoacă. Serghievski se apropie cu pași hotărîți de avion.

Tensiunea, grijile unei pregătiri minuțioase și îndelungate — toate-l părăsiseră ca prin farmec: venise momentul acțiunii. Răsuflînd ușurat, pilotul aruncă o privire spre cerul posomorit. Colo sus, deasupra norilor, la altitudinea nespus de mare unde avea să-l poarte „Albatrosul”, lucea soarele de vară…

Cîteva ordine scurte, ușile ermetice se închid — robinetul egalizatorului de presiune, verificat de telegrafist, fîsîie slab, și totul se pierde în vuietul asurzitor al motoarelor de 1 000 cai-putere.

„Albatrosul” argintiu, de 20 de tone, se desprinde ușor de pe sol, supunîndu-se ascultător mișcărilor abia perceptibile ale mîinii pilotului și aproape în aceeași clipă fu înghițit de oceanul de nori. Giroorizontul de pe cadranul cenușiu al pilotului automat indica o înclinare puternică; acele altimetrelor urcau mereu. Ceața care învăluia ferestrele începu deodată să devină trandafirie, păli și, în sfîrșit, prin geamurile înclinate țîșni lumina strălucitoare a zilei. Stratul gros de nori fusese străpuns.' Dedesubtul avionului se îngrămădeau haotic piscuri imaculate, în fața cărora păleau zăpezile alpine, se căscau prăpăstii amețitoare, fumurii. La 7 000 de metri, Serghievski luă capul la compas, reduse turația motoarelor pentru cursă și cuplă pilotul automat.

Pilotul secund, Emelianov, care ocupa scaunul din dreapta, își scoase casca de ascultare și, încrețindu-și fruntea înaltă, pleșuvă, încercă să slăbească arcul strîns prea tare. Ofițerul de bord din spatele lui Emelianov răsfoia pe îndelete un ghid.

Serghievski se lăsă pe spătarul scaunului confortabil, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire asupra aparatelor de bord. În fața avionului se întindeau mii de mile de zbor peste ocean, înainte ca pămîntul străin, dar ospitalier, să se aștearnă sub aripile lui. Ceasul de deasupra fantei geamului central indica ora opt. Încă vreo treizeci de minute și vor pătrunde în regiunea periculoasă. Acolo, pe bolta calmă, azurie, gonesc în căutarea pradei avioanele de vînătoare nemțești. Deși „Albatrosul”, avion de mare altitudine, era înarmat cu patru mitraliere, o întîlnire cu agerii „Messeri” [58] avioanele germane „Messerschmidt”. (n.t.) era, totuși, primejdioasă…

Serghievski nu se gîndea la el, ci la prețioasa încărcătură din spate, din cabină. În vremea asta, tovarășii lui își vedeau liniștiți de treabă, fără să discute sau să-și facă semne unii altora, ca și cînd s-ar fi înțeles să nu-și vorbească pînă ce nu vor străbate zona primejdioasă. Cel mai îngîndurat părea mecanicul, care urmărea puzderia de ace ale aparatelor sale.