Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Kostea și cu mine nu mai puteam de bucurie: îi mersese strună lui Andriușka! Am așteptat să treacă o zi — toate bune. A doua zi ne-am înțeles să ne strecurăm noaptea la Andriușka cînd, tam-nisam, furăm chemați la birou. Erau adunați acolo toți cei bănuiți a fi prieteni cu Andriușka; aduseseră cu sila familia lui și a Nastiei și-i întrebau de zor pe oameni: cine-l ajutase, cine știa unde se ascunde… Nimeni nu știa, iar eu și cu Kostea tăceam ca peștii. Eram cei mai tare bănuiți, au țipat la noi, ne-au amenințat cu Siberia, dar, dacă nu ești prins asupra faptului, nu ești hoț, n-au ce să-ți facă… Ne-au băgat totuși la răcoare și ne-au ținut trei zile, dar degeaba, o țineam într-una: nu știm și nu știm, să întrebe pe alții, că noi am lucrat în mină, în fiecare seară am stat acasă. Pînă la urmă ne dădură drumul. Am mai așteptat două, nopți, ca să ne convingem că nu sîntem urmăriți, și am coborît în valea Ordînsk, pe drumul cunoscut, drept la odaia mare de sub pămînt a lui Andriușka. Privim în jur — nimeni, merindele și hainele lipseau; numai putinica și cojocul rămăseseră. Pe o piatră, o scrisoare pentru mine și Kostea: Rămîneți cu bine, prieteni, n-o să vă uităm cîte zile vom trăi; plecăm departe, n-o să ne mai vedem.

Și de atunci nimeni nu mai auzise de Andriușka, nici de Nastia. Și oricît a scotocit Afanasiev stepa, ori unde și-a trimis iscoadele, n-a făcut nici o scofală. A mai trecut un an și jumătate și s-a dus dracului și iobăgia.

Așteptam vreo scrisoare de la Andriușka, dar n-am primit nimic. Într-un tîrziu l-am întrebat pe Ricard dacă nu știe ceva de Andrei. Un timp Ricard s-a făcut niznai apoi, abia după vreo trei ani, mi-a spus că el fusese acela care-l ajutase pe Andrei. Se întîmplase ca tocmai atunci revizorul lor să plece la Samara. Îi ascunsese pe fugari în trăsura lui — un rădvan, mare, cu telegari buni — și în zori, Andrei și Nastia ajunseseră departe de stepa noastră. Revizorul îi dusese chiar pînă la Samara, le dădu bani, cîteva recomandații și sfaturi pentru viitor. Volga vine în ajutor tuturor fugarilor. Au plecat la Astrahan. Ce-au mai devenit, nu mai știu; știu numai că au scăpat de jugul de la noi…

Iată ce aveam să vă povestesc despre aventura care a lăsat urme de neșters în amintirea mea, — încheie Kanin. Anul următor am venit la minele din Gornîi mai tîrziu ca de obicei. Cum am ajuns în orășel, am aflat că bătrînul meșter Polenov murise la începutul verii. „V-a tot așteptat, dar nu i-a mai fost dat să vă revadă” — mi-au spus cunoscuții.

După alți cinci ani, la o consfătuire de proporții mari organizată la Moscova, despre metalele neferoase, mi-a atras atenția un inginer înalt și bine îmbrăcat, care ceruse cuvîntul ca să critice felul cum erau organizate lucrările de exploatare într-o mare regiune minieră din Siberia. Observațiile lui judicioase și interesante m-au entuziasmat și-am întrebat pe un cunoscut, siberian, cine era acel om.

— Este Șavrin — mi-a răspuns inginerul siberian. — Un om foarte capabil, miner din tată-n fiu…

A doua zi am vrut să-l întîlnesc pe Șavrin, dar am aflat că se întorsese în Siberia…

Profesorul Kondrașev ieși din bibliotecă, urcă un etaj și se îndreptă spre laboratorul său. Coridorul lung, mărginit de o mulțime de uși albe și pe jumătate luminat, era cufundat în tăcere. În institut rămăseseră numai cîțiva cercetători, care aveau de terminat o lucrare-e urgentă.

Profesorul se apropie de biroul încadrat de două mese de experiențe și se lăsă obosit în jilț. Becurile de gaz sîsîiau abia auzit. Retortele și borcanele străluceau de curățenie, ca în orice laborator, ceea ce impresionează întotdeauna pe neinițiați. Perfecta ordine ce domnea în încăpere, care te îmbia la meditație și experiențe, avea un efect liniștitor, ceea ce făcea ca amărăciunea cuibărită în inima profesorului, după ce citise opiniile despre lucrarea sa, să dispară. Revizui încă o dată, mintal, tezele fundamentale din ultima sa carte apărută, încercînd să aprecieze imparțial criticile ce i se aduceau.

În această carte, profesorul Kondrașev demonstra că trebuie studiate cu toată atenția proprietățile ascunse ale diferitelor plante, îndeosebi ale celor străvechi, rămase din epocile cele mai vechi ale vieții Pămîntului. Asemenea plante, care cresc și astăzi în țările tropicale și subtropicale, pot fi înzestrate cu proprietăți cît se poate de importante și prețioase, pe care și le-au menținut și dezvoltat, adaptîndu-se de-a lungul mileniilor la alte condiții de existență. Ca exemplu, profesorul menționase plantele lemnoase de esențe prețioase, vestigii ale terțiarului inferior (acum 60 000 000 de ani). Samșitul și „lemnul de fier” din Transcaucazia, teak-ul, green-heart-ul, arborele negru de Africa, din regiunile sudice ale globului, ghingo-ul japonez, cu proprietăți curative încă nestudiate, au existat și acum mai bine de 100 000 000 de ani.

Dar lucrarea fusese aspru criticată de specialiști cu autoritate și acum, în tăcerea singuratică, profesorul Kondrașev se simți nevoit să dea dreptate în multe privințe criticilor săi. Demonstrația lui se întemeia mai mult pe o convingere nestrămutată, decît pe materialul de fapte cerut de legile de fier ale gîndirii științifice; da, din păcate, argumentația lui era prea săracă.

Profesorul era însă convins de adevărul celor ce susținea. Ei, dacă ar dispune de mai multe elemente convingătoare… Bunăoară, dacă ar avea dovada că „lemnul vieții”, din evul mediu, a existat cu adevărat! Acest arbore, înzestrat cu proprietăți miraculoase și inexplicabile, era cunoscut și în veacul al XVI-lea, ba chiar și în al XVII-lea. Cupele sau pocalele făcute din lemnul său prefăceau apa turnată în ele într-o licoare miraculoasă, de culoarea cerului sau a aurului împurpurat, care tămăduia — zice-se — o mulțime de boli. Proveniența acestui arbore, genul lui, au rămas necunoscute. Taina au păstrat-o iezuiții, care dăruiau cupele fermecate regilor, pentru a obține în schimb privilegii și avantaje materiale.

În vechile scrieri ale Iui Monardez, apărute la Sevilla în anul 1754, precum și în ale lui Athanasius Kircherius, lemnul acesta era numit pe latinește „lignum vitae” sau „lignum nephriticum”, adică „lemnul vieții” sau „lemnul rinichilor”.

După unele date, provenea din Mexic, după altele — din insulele Filipine. Într-adevăr, aztecii cunoșteau un lemn miraculos, cu proprietăți tămăduitoare, pe eare-l numeau „coatl” („apa șarpelui”). Profesorul își aminti experiențele făcute de celebrul Bovie cu o cupă din „lemnul rinichilor”, care descrisese fenomenul luminiscenței albăstrui a apei turnate în cupă și care menționase cu acest prilej că nu era o vopsea, ci un fenomen fizic inexplicabil.

— E voie, Konstantin Arkadievici? auzi Kondrașev un glas cunoscut de femeie; în ușă apărură buclele luminoase și năsucul cîrn al Jeniei Panova.

Cercetătoare capabilă și totodată femeie chipeșă, Jenia Panova era agreată nu numai de tineri, dar și de colaboratorii mai vîrstnici ai institutului. Profesorul Kondrașev, fără să știe nici el datorită cărui fapt, se bucura de o deosebită simpatie din partea ei.

— Dragă Konstantin Arkadievici, nu fi trist… Știu ce te doare… Dar mă tem că ai depășit prea mult acel nivel al științei stricte, care este determinat de prezența unui material faptic.

— Știu că sînt prea nerăbdător! mormăi Kondrașev, puțin jignit de observație și nemulțumit de intervenția ei. Dumneata poți să mai aștepți, mie însă nu mi-a mai rămas mult de trăit. Nu există miracole și descoperiri pe neașteptate. Numai munca lentă de cunoaștere, deseori plictisitoare…