Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

„Albatrosul” gonea cu mare viteză. Motoarele huruiau uniform, liniștitor. Stratul gros de nori atîrna ca și mai înainte între pămînt și avion. Din cînd în cînd apăreau în el spărturi adînci și întunecoase, cu marginile zdrențuite. Prin ele zăreau pămîntul, îndepărtat, nepăsător față de cei din avion, pămîntul care, de la o înălțime atît de mare, părea o cîmpie fumurie și netedă, fără nici un fel de pete.

Trecu o oră, apoi încă una. Avionul pătrunsese în inima zonei primejdioase, din nefericire atît de întinsă. Mitraliorii își încordară ochii pînă la durere, iscodind albastrul curat al cerului și albul norilor. La ora 10 și 29 minute Serghievski se îndreptă în scaun, strînse puternic manșa și strigă:

— Atenție! Trei avioane inamice!

Departe, în fața unui povîrniș buclat și alb de nori, apăruseră trei puncte negre. Setea de luptă îi uni pe toți cei din cabina spațioasă, ermetic închisă, într-un singur colectiv. Emelianov, care privea prin binoclu, zise deodată ironic:

— De ăștia nu ne e frică, Boris!

Din nou, miile de cai-putere și miile de rotații zguduiră avionul. Acul, indicînd viteza ascensiunii, țîșni spre dreapta, iar vitezometrul oscilă spre stînga. Avioanele inamice se apropiară, răsfirîndu-se în părți. Serghievski încetă ascensiunea și aparatul se năpusti înainte, cu viteza obișnuită, lăsînd de căruță urmăritorii hulpavi, care încercau zadarnic să-l ajungă.

Cîmpul alb al norilor, care părea mai puțin accidentat și era acum foarte jos, se destrămă în gigantice bucăți de vată. Printre ele se întrezărea oceanul, ca o foaie palidă de staniol, iar la stînga — pămîntul, mai negricios decît apa, dar ca și aceasta, bizar crestat.

Avionul se îndepărta tot mai mult. străbătînd zona periculoasă. Ruta fu modificată. Serghievski viră spre sud și mări viteza. Încă puțin și avionul avea să se piardă deasupra oceanului, lăsînd în urmă raza de acțiune a inamicului. Întinderile nemărginite ale oceanului parcă stinghereau prin monotonia lor apăsătoare zborul avionului. De la înălțimea de șapte kilometri nu vedeau valurile; suprafața mată, strălucitoare a apei părea bombată. În față zăriră un front de nori, care făgăduiau o schimbare în zborul lor liniștit. Dar schimbarea se produse mai curînd decît se așteptau.

Străbătuseră mai mult de trei mii de kilometri, cînd, deodată, în văzduh apărură iarăși puncte negre amenințătoare, iar jos, departe de tot, zăriră siluetele minuscule ale unor vase de război. Două avioane inamice, cu boturile înălțate, începură ascensiunea, un al treilea rămînea în față, mai la o parte, la marginea unui nor alungit și compact. Timpul parcă și-ar fi curmat mersul.

Cele ce urmară se petrecură într-o clipă de o extremă încordare. Pocnetele rafalelor înfundate ale mitralierelor, care biciuiră avionul de-a curmezișul fuzelajului de-abia răzbătură prin zgomotul motoarelor.

Serghievski înclină aparatul și-l repezi brusc spre stînga. În aceeași clipă hămăiră mitralierele lor din cele două turele. Încă un viraj — și de-abia apucară să vadă pe fereastră un „Messerschmidt” căzînd pe-o aripă; apoi „Albatrosul” se năpusti în jos, cu vuiet tot mai sfîșietor, în picaj redus, apropiindu-se cu gîndul de cel de al treilea avion inamic. Din nou lătrară mitralierele; prin fața lui. Serghievski trecu ceva fierbinte, în toate părțile țîșniră cioburi — și „Albatrosul” se scufundă în aburul lăptos.

Serghievski simți izbindu-l în față un curent de aer rece atît de puternic, încît i se păru un corp solid; înțelese că în botul avionului se produsese o spărtură. Aparatul gonea mai departe, prin norul de nepătruns, motoarele își continuau cîntecul biruitor dintotdeauna. Deodată, o rază strălucitoare de soare îi izbi în față, vestindu-le primejdia unui loc descoperit. În față însă zăriră un alt zid de nori. Încă o dată, și încă o dată apăru și dispăru soarele, pînă ce avionul se afundă definitiv în stratul de nori, gros de cîțiva kilometri, care plutea, dispre vest, sus de tot, deasupra oceanului. Zborul uniform se transformă într-un mers săltăreț și nesigur; văzduhul era neliniștit, parcă ar fi vrut să arunce de pe umeri povara de mai multe tone a navei.

Corpul lui Serghievski, care se contractase de efort, se destinse. Redresă avionul, aruncă o privire asupra compasului giroscopic și încremeni: toată partea superioară a tabloului de bord nu mai era decît un talmeș— balmeș de metal sfîrtecat. Serghievski se întoarse. Probabil că un snop de gloanțe perforante și brizante spărsese partea din față a cabinei, trecuse mai departe — printre cei doi piloți — și izbise la bază stîlpii turelei, unde era instalația de radio. Radiotelegrafistul zăcea peste frînturile aparatului, cu obrazul în mîini. Mecanicul, fără să se sinchisească de sîngele ce-i curgea din umăr, stingea cu un aer preocupat bucățile fumegînde, iar pilotul secund Emelianov își pipăia încruntat brațul prin mîneca sfîșiată a salopetei. Urechile începeau să le vîjîie, piepturile se crispau din lipsă de aer: în cabina găurită presiunea scăzuse la nivelul aerului rarefiat al marii altitudini și nu se mai puteau menține mult timp la această înălțime fără baloane de oxigen.

În timp ce tovarășii săi astupau gaura largă din botul avionului și pansau pe răniți, Serghievski, căpătînd convingerea că stratul de nori atinge o altitudine la care un avion cu cabina spartă nu se poate menține, începu să coboare.

Situația „Albatrosului” era serioasă: principalele aparate de zbor fuseseră distruse, instalația de radio nu funcționa. Fără soare, deasupra oceanului lipsit și el de puncte de reper, asta însemna aproape zbor fără vizibilitate. Mecanicul punea la punct busola magnetică, scăpată ca prin minune, iar Serghievski visa la simțul de orientare al păsărilor. Ce simț deosebit le călăuzește în timpul lungilor lor zboruri pe ploaie și ceață deasupra apelor? Oare acest simț nu s-ar putea dezvolta și la omul devenit pasăre?

Busola cu ac magnetic, în pofida deviației vizibil modificate după o zguduitură și deplasare atît de puternică, indica, cel puțin în limitele unui sfert de orizpnt, direcția fără care cea mai desăvîrșită pricepere de a zbura fără vizibilitate devine un joc primejdios și înșelător…

În jur se așternea întunericul. Începea furtuna. Afară, pe geamuri, șuruia apa; rafalele de ploaie biciuiau avionul, spuma diafană a ceții cedă locul unei pînze de apă tulbure, cenușii. Emelianov, împreună cu ofițerul navigant, pierzînd nădejdea de a mai pune la punct instalația de radio, începură să scoată și să monteze pe cea de rezervă. Mecanicul, balansînd în scaunul din dreapta, se străduia să repare aparatele de bord rămase intacte, dar care nu funcționau.

Se întuneca din ce în ce mai tare. Avionul era zguduit de șocuri bruște. La 200 de metri altitudine, ferestrele se luminară: aparatul ieșea din nori. Încă 50 de metri — și zăriră jos coamele albe, șerpuitoare ale valurilor. Oceanul era frămîntat. În spațiul strimt dintre norii mohorîți și valurile înalte cît casa, avionul își croia drum ca un albatros adevărat, cu o surprinzătoare forță. Mașina era legănată și aruncată de colo-colo, sfărîmăturile și obiectele care nu erau bine fixate se rostogoleau prin cabină.

Vîntul, pe care nu-l auzeau din cauza motoarelor, se năpustea sălbatic, în rafale, asupra avionului, lunecînd neputincios pe aripile netede, lustruite, care vibrau. Avionul fusese admirabil conceput, putea să și amerizeze, dar pe o vreme ca asta, în zvîrcolirile furioase ale valurilor uriașe, o amerizare i-ar fi fost fatală. Altceva însă îi preocupa pe piloți: calculai-ea atît de complicată a erorilor posibile din cauza unei busole nesigure, deriva navei aeriene, consumul de combustibil…