Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

O dată cu refluxul, nava de argint fu scoasă încet și cu băgare de seamă în largul mării calme și huruitul motoarelor cutremură țărmul liniștit al tropicelor.

„Albatrosul” părăsi pentru totdeauna limanul fermecat, transportînd înapoi, peste ocean, pumnul de oameni căruia îi fusese dat să vadă una dintre minunile nebănuite ale naturii.

Profesorul Kondrașev întoarse fotoliul spre Serghievski, care intra în laborator și îi întinse, fără un cuvînt, un stativ cu eprubete, pe fundul cărora zăceau bucățele din miraculosul lemn adus de pilot.

În apă jucau și licăreau șuvițe și nourași galbeni, purpurii și albaștri, care se preschimbau din cînd în cînd într-un galben-verzui sau într-un albastru și mai viu.

— Seamănă cu limanul dumitale? întrebă zîmbind profesorul.

— Nu prea. Aviatorul nu glumea. Culorile și luminis— cența erau mult mai vii.

— A, firește! exclamă Kondrașev. Limanul avea apă de mare. Și, cu o pipetă, picură în eprubetă cîțiva stropi dintr-o soluție. Albastrul se întunecă deodată și, din străveziu, deveni aproape impenetrabil pentru ochi, în timp ce nourașii galbeni aveau reflexe aurii-roșcate.

Profesorul explică:

— Adăugirea în apa dulce a unei mici cantităti de substanțe alcaline mărește brusc proprietatea lemnului de a colora apa. Dar aceasta nu este o vopsea, ci o substanță deosebită, pe care știința încă n-o cunoaște. Proprietățile ei — luminiscența și opalescența — pot fi foarte prețioase. Am reușit să identific arborele: se înrudește cu nucul cenușiu obișnuit, dar este un strămoș al acestuia și se numește Eisenhart. Această specie a apărut acum cel puțin 60 000 000 de ani. Astăzi, îl găsești foarte răs— pîndit în sudul Statelor Unite, sub forma unui arbust, și nu mai are miraculoasele proprietăți: probabil că a degenerat din cauza mediului nefavorabil. Numai în sudul Mexicului, în peninsula Yucatan și, foarte rar, pe meleagurile unde ați fost dumneavoastră, acest Eisenhart s-a păstrat sub forma unui arbore mic, la fel ca în epocile arhaice ale existenței sale. După cum știi, este înzestrat cu proprietăți deosebite; ei bine, acesta este acel „coatl” al aztecilor sau „arborele vieții” al învățaților din evul mediu. Dumitale, dragul meu, îți revine onoarea de a fi descoperit, mai bine zis redescoperit, această prețioasă plantă.

Profesorul se ridică și, solemn, deschise un dulăpior cu geamuri și scoase o cupă mică, negricioasă, lucrată din lemn de Eisenhart.

— Dumneata, cel dinții, continuă el, turnînd apă în cupa curată, dintr-un balon de sticlă, ai dreptul să bei licoarea miraculoasă, dătătoare de sănătate marilor oameni din evul mediu…

Apa din micul vas negricios lucea ca o oglinjoară cu reflexe intens albăstrii. Serghievski, zîmbind stingherit, luă cupa din mîinile profesorului și, fără a sta pe gîn— duri, o goli pînă la fund.

Nava era pe moarte. Marea, care cu numai cîteva ceasuri mai înainte o purta pe umerii ei supusă, se năpustea acum cu urlete mînioase asupră-i. Inima clocotitoare a navei se răcise și contenise să mai bată. În sala mașinilor se așternuse o tăcere mormîntală.

Inertă, fără siaj [59] Siaj — dîra de spumă lăsată de elice în apă. (N. red. rom.) se clătina greoi de la tribord la babord și de la babord la tribord, se apleca și se smuncea în bătaia vîntului, învîrtindu-se mereu fără noimă.

Prova vasului se înălțase ridicînd mult deasupra valurilor gurnele-i roșii și etrava rotunjită, ruginie. Pe punte numai fărîme, resturi, geamuri sparte, bucăți de parîmă — nici urmă de oameni. Ziua, care de dimineață fusese însorită, senină, se încheiase cu o ceață care se lipea de valuri și cu un vînt care te săgeta pînă la oase. Ceața se îngroșa, învăluia tot mai mult nava, o îmbrățișa ca pe o jertfă dinainte sortită.

Cu numai șapte ore înainte, „Kotlas” fusese un cargobot în perfectă stare care își făcea a șasea cursă din America spre U.R.S.S. Împreună cu alte zece nave mai mari, sub escorta unor nave de război, „Kotlas” străbătuse fără prea mare bătaie de cap cea mai mare parte a drumului, deși bombardierele nemțești atacaseră în două rînduri.

Dacă nava ar fi avut grai, ar fi povestit cum într-o zi frumoasă de toamnă, pe bolta însorită își făcuseră apariția bombardierele fasciste și lupta se încinsese. „Kotlas”, „prîslea” convoiului naviga mai în coadă. Un „Junkers” de un cenușiu murdar, care se învîrtise la început deasupra navelor mari din capul convoiului, virase dintr-o dată și, înălțîndu-și coada, se năpustise asupra „Kotlas”-ului. Un tun antiaerian primise cu salve, fără teamă, fiara care urla, dar de data aceasta „Kotlas” nu avusese noroc. O bombă străpunsese puntea la pupa, explodase dedesubt și săltase vasul în așa fel, încît cîrma deodată diformă, atîrnase o clipă în aer; o altă bombă pătrunsese prin dunetă în compartimentul posterior al magaziei pupa. „Kotlas”, pierzîndu-și cîrma și elicele, amenințat cu inundarea cazanelor, evacuă aburii.

Un șuierat puternic, ca un oftat adînc, se răspîndise în jur, vestind convoiului că una din nave fusese rănită. Comandantul convoiului nu se socotise în drept să oprească întregul convoi pentru un singur vas. O navă de pază luă în remorcă „Kotlas”-ul, răniții fură transportați pe alta și fumul puzderiei de coșuri acoperi orizontul: convoiul își mărise viteza și-și văzuse de drum.

Cinci ore cele două vase rămase în urmă navigaseră netulburate, așteptînd mereu distrugătorul, pe care comandantul convoiului făgăduise că-l va trimite în întîmpinarea lor de îndată ce convoiul ar fi ieșit din zona primejdioasă. Dar dinspre nord-vest un vînt puternic răscolise marea și cablul de remorcă se rupsese. Aproape întregul echipaj de pe „Kotlas”, chiar și fochiștii și mașiniștii, cu excepția celor din magaziile întunecoase care luptau cu apa năvălită prin recesul [60] Reces — nișă situată la pupa. (N. red. rom.) și tunelul arborelui port-elice se adunase pe punte pentru recuperarea parîmei grele de remorcă. Cu prețul unor eforturi supraomenești, parîma putuse fi matisită [61] A îmbina capetele a două parîme sau a două cabluri, prin împletirea șuvițelor din care sînt alcătuite(N. Club CPȘF.) .Dar remorca se rupsese din nou, chiar lîngă cîrma vasului care-l remorca. Și, colac peste pupăză, în momentul acesta se ivise un avion inamic de recunoaștere.

Marinarii de pe „Kotlas” nici nu apucaseră sa trag[parîma din apă, că cele două vase fuseseră din nou atacate de bombardierele chemate de avionul de recunoaștere. Nava de pază fusese lovită în două locuri și, înghițind vreo două sute de tone de apă, s-a aprovat [A se înclina longitudinal cu pupa mai sus decît prora (N. Club CPȘF.)]. Bombardierele încercau să scufunde nava de pază pentru că, fără ea, „Kotlas”-ul, neputincios, ar fi rămas imobilizat. După ce-și terminaseră bombele grele, fasciștii aruncaseră pe puntea „Kotlas”-ului cîteva bombe brizante, iar apoi biciuiseră mult timp ambele nave cu rafale de mitralieră. Comandantul „Kotlas”-ului, șeful de echipaj și cîțiva marinari pieriseră, alții fuseseră răniți.

Avioanele dispăruseră, dar nava de pază avariată nu mai putea remorca „Kotlas”-ul; ea însăși era în primejdie. Nu-i rămînea decît o singură soluție: să plece, atîta timp cît se mai putea deplasa prin propriile sale forțe. Comandantul navei de pază voise să scufunde „Kotlas”-ul, dar secundul acestuia, care acum ținea locul comandantului, refuzase. Toți marinarii de pe „Kotlas” scăpați teferi, fuseseră de aceeași părere — voiau să continue lupta pentru salvarea navei greu rănite, trăgînd nădejde că distrugătorul de escortă nu avea să mai întîrzie.