Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Gata! — ordonă secundul.

Marinarii mai îmbrățișară puntea pentru ultima oară cu privirea, luîndu-și rămas bun de la nava lor dragă. Îi aștepta singurătatea și necunoscutul. Ilin se încruntă și, apucînd gușa [Gușă — ochiul de la capătul unei parîme, cablu etc. (N. red. rom)] balustrăzii, trase pluta peste parapet. Valurile îi primiră pe marinari cu îmbrățișări de gheața. Plutele se îndepărtară.

— Tii, ce de apă!… — se oțărî mecanicul.

Nimeni nu-i răspunse. Toți priveau spre „Kotlas”.

Oricine cunoaște un naufragiu numai din tablouri înclină să-l vadă astfel: prova afundîndu-se în apă, elicele răsucindu-se în aer, pavilionul fluturînd la pupa. Dar cu cît mai îngrozitor e să vezi în realitate un vas ce se cufundă cu pupa înainte! Nava parcă ar cădea pe spate, ridicîndu-și spasmodic tot mai sus prova, apoi se întoarce încet, dă la iveală fundul lunecos, acoperit de alge, dezgustător, ca un hoit putregăit și, fără grabă, se scufundă în valuri. Un astfel de spectacol le fu dat să vadă marinarilor de pe „Kotlas”, în timp ce vîntul și curentul îi mînau departe.

Nici unul dintre ei n-ar fi putut spune cît timp trecuse: poate numai cîteva ore, poate cîteva zile. Conștiința marinarilor încetase să mai opereze cu noțiunile general omenești. Voința, ea singură mai pîlpîia în aceste corpuri pe care viața începea să le părăsească. Ea îi făcea să înalțe din cînd în cînd capetele peste valurile care-i scăldau și să se agațe de gușele cablului petrecute pe sub coate: mîinile zgîrcite, cu încheieturile umflate, nu le mai erau de folos.

Deodată, secundul, care se topea văzînd cu ochii, avu senzația nelămurită că pămîntul e pe aproape.

Ilin ridică anevoie capul și luptă un timp cu petele negre care-i jucau prin fața ochilor. În sfîrșit, reuși să vadă malul care era aproape de tot. Ceața, străvezie pe mare, se îngroșa lîngă țărm. În adîncul unor cheiuri stîncoase — un fiord ai cărui pereți negri atrăgeau atenția lui Ilin — ceața devenea un zid compact, vînăt.

— Pămînt! Pămînt! — strigă răgușit fochistul.

Marinarii ieșiră din amorțire și încercară să-și adune forțele ce le mai rămăseseră. Ilin scosese ultima sticlă de spirt. Lichidul de nouăzeci și cinci de grade se scurgea pe gîtlejuri și în ochii marinarilor prinse a licări din nou viața. Ilin își revenise într-atît, încît izbuti să-i spună fochistului:

— Halal timp de debarcare!

— Ar trebui să ne ascundem pe mal, pînă ne-om mai veni în fire, — își dădu cu părerea Kurganov.

Pereții drepți, negricioși ai fiordului se apropiau, creșteau, ieșeau din ceață. Marinarii erau purtați spre stînga, pe lîngă un promontoriu stîncos — poate un ostrov — îndărătul căruia fiordul se ramifica în două. La piciorul peretelui despărțitor pornea o fîșie de pămînt cu arbori, al căror frunziș tomnatec, ruginiu, de-abia îl zăreau prin ceață. Mai încolo nu vedeau nimic. Lîngă intrarea în fiord, pe promontoriul stîncos și abrupt, zăriră patru căsuțe coborînd una după alta panta dulce.

În fața promontoriului, valurile începură să salte plutele. Marinarii reușiră cu mare greutate să ocolească promontoriul și se treziră într-un loc unde apa, neagra, liniștită, înghețase parcă în ceața groasă, lăptoasă. Stîncile prăpăstioase se îndepărtară, lăsînd între ele un spațiu semicircular. Malul cel mai apropiat al acestui golf era o îngrădire de stînci cît toate zilele, despărțite de brațe înguste. Printre aceste stînci zăriră două catarge înalte ale unui vas cu pînze, iar mai încolo întrezăriră, pierdută în neguri, o pădure întreagă de catarge.

Ilin nu-și putu stăpîni un strigăt de uimire. Porniră mai departe cu grijă, pe brațul apei, bine ascunși de stîncile negre care se înălțau de o parte și de alta. Deodată, în crăpătura luminoasă dintre acești pereți naturali se ivi bompresul vasului ale cărui catarge le observaseră marinarii cînd intraseră în golf. Cei șase își încordară gîturile, examinînd cu luare-aminte corabia. După toate aparențele, nu mai ieșise de mult în larg. Arborada fusese scoasă, rosturile călăfătuite se zăreau clar ca niște dungi cenușii pe bordul negru. Plutele se lipiră fără zgomot de prova turtită a velierului, marinarii își încordară auzul. Nimic nu clintea pe punte sau în interior. Vasul părea pustiu. Secundul făcu un semn cu capul. Toți îl înțeleseră. Pe fîșia îngustă de apă dintre bordul stîng al navei și malul abrupt cei șase ajunseră repede la cîrmă, pe unde nădăjduiau să se cațere pe punte, dar la pupa velierului, tăiată în unghi drept, găsiră atîrnată o scară de pisică.

Sprijinindu-se de cîrmă, nu le-ar fi fost greu să urce scara, dar nu se simțeau în stare: erau prea slăbiți. Într-un tîrziu fochistul, cu o sforțare disperată, îl împinse în sus pe secund și, scrîșnind din dinți de tare ce se încorda, se cățără și el cu gușa parîmei pe după gît. Ajunși pe punte, simțiră că totul le joacă în fața ochilor. Ilin căzu, fochistul însă se ținu pe picioare și începu să desfacă parîma ca să-i ajute pe ceilalți să urce.

Deodată, undeva sub ei, scîndurile scîrțîiră sub povara unor pași grei. Pe punte apăru o făptură masivă — un om cu cămașă albastră, cizme înalte, marinărești, care… se opri uluit. Vîntul răvășea părul de culoarea paiului și barba îngustă, aurie, ce acoperea fața lată și îndrăzneață a necunoscutului. Kurganov se îndreptă cît era de lung: doi uriași blonzi se înfruntau față în față. Ilin se ridică și el și se dădu lîngă fochist.

Norvegianul cel lung examină cu atenție uniforma necunoscută și spuse ceva arătînd spre mare. Ilin și Kurganov schimbară o privire, apoi secundul rosti cu hotărîre în limba engleză:

— Marinari ruși… sîntem de pe un vas naufragiat.

— Russan, russan… — bolborosi norvegianul, vădit tulburat. Făcu un gest cu mîna, îmbrățișînd întregul fiord, și glăsui și el, într-o englezească stîlcită: — Nemții pretutindeni, prind pe voi… — și, ca să fie mai bine înțeles, strînse pumn palma desfăcută.

Fochistul clătină din cap și aduse astfel mîinile de parcă ar ochi cu o pușcă. Norvegianul îi privi din nou cu luare-aminte; în ochii senini juca abia vizibil o licărire ironică. În vremea asta se iți de după bord capul lui Metelițîn. Grija pentru cei ce rămăseseră sus dăduse forțe celor de pe plută și începură să se cațere pe velier. Norvegianul se dădu instinctiv înapoi, dar fochistul, cu un gest simplu, prietenesc îl apucă de mînă și-l duse spre bord. Norvegianul se neliniști din nou și pronunță cîteva cuvinte dintre care unul englezesc: „ascunde”. Cu ajutorul lui, marinarii ridicară plutele pe bord, apoi tot el le explică, printr-o mimică expresivă, că în curînd avea să bată vîntul dinspre fiord și să gonească ceața, din care pricină trebuiau să îndepărteze totul de pe punte.

Plutele fură coborîte în cală. Norvegianul aprinse un felinar, și-i conduse pe oaspeții neașteptați jos, la prova corăbiei. Aplecîndu-se cît putu mai mult, el se strecură prin ușița joasă a unei încăperi mici, care părea a fi magazia de materiale de bord, și atîrnă felinarul în tavan, bocănind de zor cu cizmele-i uriașe. La chemarea lui, marinarii se treziră dincolo de peretele masiv, în cabina mică, unde se îngrămădeau vele vechi. Norvegianul așternu cîteva pe jos.

În tavan era încastrat călcîiul bompresului, prins cu brățări de fier și încadrat cu grinzi masive de stejar.