Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Bompresul era înclinat, și plafonul cabinei se înălța în direcția provei, iar spre ieșire cobora astfel încît puteai intra în cabină numai îndoindu-te din șale. Aerul închis, mirosind a catran, lemn de stejar și pînză veche, păru fierbinte marinarilor; fețele lor, biciuite de apă și de vînt se îmbujorară. Gazda se lăsă în genunchi și începu din nou să gesticuleze, repetînd des în englezește: „Nu deschideți! Nu deschideți!” Ilin explică tovarășilor săi că norvegianul voia pesemne să plece și-i ruga pe ruși să nu deschidă dacă urcă cineva pe vas. Cînd o să se întoarcă el, o să bată așa: pumnul norvegianului izbi în podea două lovituri duble, așa cum bate clopotul pe vas. Ilin îi spuse norvegianului: „Yes”, și acesta ieși în grabă, închizînd cu grijă ușa.

Un timp marinarii se priviră în tăcere. Căldura dinăuntru îi moleșea, gîndurile li se încîlceau. Somnul îi ademenea.

— Oare nu s-a dus după „Friți”? — întrebă îngrijorat mecanicul, exprimînd neîncrederea generală provocată de plecarea precipitată a gazdei.

Numai fochistul protestă energic:

— Eu l-am văzut primul și aș putea să spun că l-am pătruns cu privirea pînă-n adîncul sufletului, cînd stăteam pe gînduri dacă să-i dau una-n cap sau nu. Nu, e marinar și-i om dintr-o bucată, nu ține cu fasciștii care i-au cotropit țara. Putem avea încredere în el.

Secundul îl susținu:

— Tot nu avem unde să ne ascundem acum, armele sînt la noi și norvegianul n-o știe. Nu mai e mult și se înnoptează. Ne vom baricada cît mai bine și dacă cineva va încerca să spargă ușa, vom auzi fără doar și poate. În schimb, ne vom odihni cum trebuie, iar pe urma… noaptea-i bun sfătuitor.

Toți fură de aceeași părere cu secundul. După ce înțepeniră bine ușa groasă cu o grindă și niște cavile [Cavile — mînerele roții de cîrmă (timonă}. Piese mici de lemn, de forme diferite. (N, red. rom.)] găsite în cabină, marinarii începură să se dezbrace și să-și stoarcă hainele ude. Căldura îi moleși, o pace binefăcătoare pogorî asupra acestor biete făpturi chinuite, care mai găsiră totuși energia trebuincioasă ca să dezlege bocceaua cu arme. Automatele și celelalte arme fură șterse cu grijă și așezate cîte trei de o parte și de alta. Marinarii se înveliră cu cîteva pînze groase și, lipindu-și corpurile goale, adormiră buștean de cum puseră capul jos.

Ilin auzi prin somn un zgomot înfundat, nelămurit care i se părea că vine de la mari depărtări, apoi se dezmetici: cineva bătea în ușă. Secundul aruncă pînza de pe el și, cu o mișcare bruscă, se ridică în capul oaselor. Somnul se risipi ca prin farmec. Crispîndu-se din cauza durerii ce o resimțea în toți mușchii, Ilin își trezi tovarășii. Îndărătul ușii bătăile continuau: „toc-toc, toc-toc”. A, dar ăsta trebuie să fie gazda!

Cu revolverul într-o mînă, îndoit din șale, secundul se apropie de ușă; în spatele lui, ceilalți, cu baionetele în mînă, se așezaseră în rînd. Cînd ușa se crăpă, marinarii zăriră lumina palidă a zilei pătrunzînd prin spiraiul de sus. Îndărătul ușii răsună glasul cunoscut al norvegianului, care vorbea cuiva în limba lui. În cabină intră, gîfîind și lovindu-se cu spinarea de tavanul scund, un bătrîn cu barbă albă, aproape tot atît de lung ca și gazda care îl urmă și trase imediat ușa după el.

Noii veniți rămaseră cu gura căscată la vederea neobișnuitului tablou. Închipuiți-vă o cămăruță joasă, cu aer închis, haine ude atîrnînd din tavan, iar în lumina slabă a felinarului — șase oameni goi-pușcă strîngînd în mîini armele! După ce-și reveni din uluială, bătrînul zîmbi ursuz și spuse ceva gazdei. Acesta se adresă marinarilor în aceeași englezească stîlcită:

— El, marinar bătrîn. El poate. Nu sînt nemți. Sus păzește om.

Bătrînul păși înainte, dădu la o parte fără teamă pistolul automat din mîna fochistului și, dezdoindu-și cu un suspin de ușurare spatele, se așeză jos. Gazda pipăi îmbrăcămintea marinarilor, clătină din cap, făcu din ea la iuțeală o legătură și ieși.

Marinarii se așezară și ei în fața bătrînului, fără însă a lăsa armele din mîini. Bătrînul norvegian cercetă pe fiecare în parte cu ochii lui străpungători înfundați în orbite, își trecu degetele prin barba-i deasă și începu să le spună ceva pe englezește. Toți, chiar și cei ce nu cunoșteau bine limba, îl ascultau cu atenție. Gazda se întoarse și se așeză pe podea, alăturîndu-se celor ce ascultau. Bătrînul, hîtru, făcu cu ochiul marinarilor și aprinse o lulea care mirosea de te trăsnea. Abia acum își amintiră marinarii că trecuse multă vreme de cînd nu mai fumaseră. Cineva descoperi o bucată de ziar și două țigări, de o mărime extraordinară, prinseră a umbla din mînă în mînă. Ilin scoase și el cu grijă din tocul revolverului nelipsita-i pipă. Marinarii fumau cu voluptate. Numai Kurganov, care nu era deprins, tușea și drăcuia, iar din cînd în cînd îi ținea isonul și gazda, care de bună seamă nu era nici el fumător.

Secundul începu să traducă tovarășilor ce spunea bătrînul:

— Am nimerit într-un fiskever [Fiskever — port de pescari. (N. red. ruse.)]. Aci este o unitate nemțească de grăniceri de coastă, dar baza maritimă e în fiordul vecin. Corabia asta e de mult aci, a venit din Kumagsfür; căpitanul ei a fugit la englezi, echipajul a luat-o și el din loc. În golf sînt vreo șaizeci de vase pescărești cu motor. Nu se duc la pescuit; oamenii nu vor să-i hrănească pe nemți, iar nemții nu le dau voie să iasă în larg decît cu condiția asta. Pe urmă, n-au nici combustibil. Gazda noastră stă aici pentru că nemții l-au dat afară, împreună cu fratele lui, dintr-o casă de pe malul celălalt al fiordului, unde și-au instalat pichetul de grăniceri. Gazdei i-a plăcut aici: e la largul lui și unde mai pui că nu-i vede pe fasciști. Aseară a dat o fugă pînă în cătun și s-a sfătuit cu pescarii ce să facă cu noi. Bătrînul m-a întrebat ce avem de gînd. I-am răspuns: „Să ne batem cu nemții. Fiecare din noi face cît zece nemți, așa că garantăm pentru șaizeci”. Mi-a răspuns că sînt peste șase sute aici. Dar să lăsăm glumele. Pescarii zic că dacă se iscă lupta, nemții îi vor omorî pe toți, pe o rază de o sută de kilometri, sau îi vor arunca în închisoare, crezînd că au ascuns o unitate de parașutiști. Pescarii vor să ne ajute să fugim și cît mai repede. Din golf nu pot scoate nici o navă cu motor, fiindcă nu au combustibil. Pe urmă, fac și zgomot. Cel mai bine e să fugim cu velierul ăsta pe care ne aflăm: are o poziție fericită, e chiar la intrarea în golf.

În anotimpul ăsta e totdeauna ceață cînd bate vîntul dinspre mare. Seara, vîntul își schimbă direcția, bate dinspre fiord, către vest, și gonește ceața spre mare. Dacă izbutim să plecăm o dată cu ceața, am scăpat. Velierul nu face zgomot și, în cursul nopții putem să ne îndepărtăm mult de mal și să ajungem în zona unde patrulează vasele englezești. Înainte de căderea nopții, pe ceață, vor veni pe vas pescarii din sat ca să pună vergele și să lege pînzele. Desigur, corabia e cam mare, nu-i vas de apă dulce și o să ne fie greu să mînuim pînzele. Și încă ceva: greementul e vechi. Deci, pericole sînt. Dar altă ieșire nu avem. Oamenii nu ne pot duce în munți, la partizani, nu au pe cineva potrivit pentru asta. Strașnici oameni! Zis și făcut! Noaptea, în timp ce dormeam, ne-au adus două butoiașe cu apă și ceva alimente — brînză, pește sărat, pîine din făină de orz, deși nici lor nu le prisosesc. Mai rar oameni ca ei! După cum vedeți, am dormit mai mult de douăsprezece ore, — încheie secundul. — Ei, ce ziceți? Cred că-i bine să facem cum ne povățuiește.