Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Se duce dracului jucăria noastră, v-o spun eu, mormăia mecanicul. — A început să ia și apă…

— De ce ți-e teamă, Matvei Nikolaevici? — ripostă nu prea convins Metelițîn. — Deocamdată, gonim al naibii…

— „Manevra gabierilor” nu prea-mi convine, nu mă pricep în de-alde astea. Și cînd nu te pricepi, nu ți-i la îndemînă… De altfel nici dumitale nu prea ți-i, dragă Vitea — și mecanicul îl bătu prietenește pe umăr.

Metelițîn se făcu roșu ca racul, vru să-l contrazică, dar în clipa aceea ceva plesni sec, după care urmară niște pocnituri asurzitoare: vela trinchet plesnise în mai multe locuri și izbea catargul și straiurile. Bucățile de pînză se încolăceau în jurul manevrelor, biciuindu-i pe marinarii ce se repeziseră spre velă. Cegodaev primi o lovitură atît de puternică în față, încît se prăbuși pe punte.

— Cu cuțitul, tăiați cu cuțitul fungile! — strigă de jos secundul.

Sfatul fu binevenit. De sub verge țîșniră niște „covoare zburătoare” albe, care se agățară de vergi ca și cînd n-ar fi vrut să se despartă de vas; dar vîntul turbat le înșfăcă, le învîrti și răsuci, repezindu-le dincolo de valurile ce se înălțau în fața navei.

Proaspeții corăbieri, în frunte cu „șeful de echipaj” Metelițîn, se înfățișară plouați secundului.

— N-aveți nici o vină, — mormăi acesta morocănos. Pînzele sînt putrede.

După ce goni alte trei ore săltînd pe marea înfuriată, brigantina mai pierdu trei vele, — contra-randa, velastraiul trinchetinului și gabierul de sus: ba se rupea greementul, ba plesnea vreo pînză putredă. Iar valurile creșteau, creșteau mereu, năvălind peste bord, stingherind mersul navei, care și așa încetinise.

— Numai de n-ar veni o furtună! — strigă secundul către ajutorul său, căutînd să acopere trosnetul și scîrțîitul catargelor și al greementului. — Păcat că nu avem un barometru. Să închidem mai bine bocaporturile și să punem palancurile [Palane — dispozitiv pentru ridicarea greutăților compus din doi scripeți și parîmă. (N. red. rom.)] pentru manevra echei [Echea cîrmei — bara fixată pe capul axului cîrmei care servește pentru întoarcerea cîrmei la dreapta sau la stînga. (N. red. rom.)] cîrmei.

— Ce să facem cu velele? — întrebă îngrijat Metelițîn.

— Cu pînzele?… — repetă tărăgănat secundul. — Stai puțin. Ia să ne gîndim… Ne-au rămas mai puțin de jumătate, dar trebuie, trebuie…

— Dacă am coborî vela artimon — propuse prudent ajutorul.

— Vela mizenă în orice caz. Atunci pe artimon să rămînă numai vela aceea aurică ce se plimbă pe arboretul artimon, — parcă velastraiul trinchet cum o numea specialistul acela în vele, — își aminti Ilin. Îi spusese că e o pînză specială pentru vreme de furtună. — Flocurile desigur că vor trebui strînse, dar pe arborele trinchet ne-a rămas o singură velă și încă una mare — gabierul de jos. Va trebui s-o lăsăm, dar să luăm terțarolele. Așa. Pe urmă ar trebui să coborîm pe punte vergelele de sus și picul — da, așa e bine. Cam asta-i tot. Începeți cu velele. Ei, ce mai e? — îl întrebă Ilin pe ajutor, care șovăia.

— Nimic, Anton Petrovici, — se fîstîci el, — cum să luăm terțarolele de pe gabier, ce înseamnă strîns?

Ilin îi explică, mirîndu-se el singur cum de nu uitase toate aceste amănunte ale manevrării velelor pătrate. Între timp, marinarii își făceau de lucru pe lîngă borduri, strîngînd macaralele fungelor. Apoi se cățărară pe verge.

Suprafața uriașei vele se micșorase mult. Marinarii trăgeau mereu de ea și, reducînd-o la limită, începură să lege baierele de terțarole.

— Dacă am naviga așa vreo două luni, ce mai corăbieri isteți ar ieși din noi! — strigă Ilin către Titarenko care după ce se mai odihnise oleacă, se întorcea la timona.

Ucraineanul încuviință din cap cu ochii țintă la un val cît casa și lucios ca oțelul, care se ridica amenințător la tribord.

Cu aripile strînse, brigantina era acum ca o uriașă pasăre zburlită. Cerul era alburiu. Vîntul aici slăbea, aici se întețea iar în rafale, aducînd de cine știe unde un cor de gemete surde, amestecate cîteodată cu semnale ascuțite de trompete.

Glasul furtunii ce se apropia avea nu știu ce farmec copleșitor, amenințător. Stătea gata să se năruie cu puterile-i ciclopice asupra bătrînei brigantine, care se zbătea pe valuri; cei șase marinari se simțiră deodată tot atît de singuri ca și în clipa cînd părăsiseră „Kotlas”-ul ce se scufunda.

Marea înnebunise. Valurile uriașe, toate numai spumă, erau acum de zece metri. Vîntul le spulbera chiuind coamele, spuma, fluturînd ca niște plete dalbe, se risipea încoa și-ncolo. Munții de apă se ridicau și-și întindeau ghearele lungi spre navă gata, gata să o prindă. Glasurile mării se contopeau într-un muget neîntrerupt, vuietul furtunii îi ținea isonul.

Brigantina, căreia nu-i mai rămăsese întreagă decît o singură pînză — gabierul, zbura acum cu vîntul din pupa. Trosnetele vasului, glasurile oamenilor se înecară în larma asurzitoare a furtunii. Catargele se clătinau se îndoiau, amenințînd să se prăbușească pe punte. Bompresul ba se repezea în jos, cu gîndul parcă să se înfigă în zidul de apă înălțat în față, ba cerca să străpungă norii deveniți cafenii. Pe punte apa se învolbura și spumega, repezindu-se în cascade de la prova la pupa și de la pupa la prova. Cîteodată, jumătatea din față a corăbiei dispărea retezată parcă de o trombă de spumă azvîrlită de-a curmezișul punții, alteori un val gigantic ajungea din urmă nava ce încerca să-i scape și-și răsturna coama peste ea. Agățîndu-se din răsputeri de lanțuri, gheboșindu-se și oprindu-și răsuflarea, marinarii simțeau atunci cum vasul se lasă sub ei, strivit de tonele de apă, și cum, deodată, adunîndu-și ultimele forțe, se cutremura și se îndrepta scuturînd tentaculele lipicioase ale mării, care, șerpuind și spumegînd, reveneau din nou la atac.

Ilin și Titarenko, scăldați în sudoare sub hainele leoarcă de apă, țineau din răsputeri timona, care li se împotrivea: orice eroare de cîrmă i-ar fi sortit pieirii. Secundul se străduia să ghicească în dansul haotic al valurilor acea direcție către care să se avînte asemenea unui om ce balansează în echilibru deasupra unei prăpăstii și care direcție, ea singură, putea salva nava.

Ceilalți marinari, istoviți, lucrau fără întrerupere la pompe. În cală creștea mereu apa, ce răzbătea printre scîndurile dezghiocate. Nimănui nu-i era teamă. Luptau dîrz pentru viață.

Spațiosul careu al ofițerilor de pe crucișătorul englez „Fireless” era feeric luminat. Majoritatea ofițerilor, care în momentul acela nu aveau încă treabă, se refugiaseră aici, între brațele îmbietoare ale fotoliilor de piele.

Ruliul era obositor, nu te lăsa să faci ceva, nici măcar să dormi.

— Gentlemeni, — spuse vecinului său un locotenent tînăr, — e teribil să fii în larg pe o vreme ca asta! Ce ghinion că am pornit în patrulare tocmai cînd au început furtunile de toamnă.

— Nu-i nimic, ne vom întoarce la bază, — răspunse acesta, fără să deschidă ochii.

— Ce furioasă e marea aici — continuă locotenentul. — Acum înțeleg de ce norvegienii sînt considerați cei mai buni marinari din lume!

— Cine ți-a spus asta, Noyess? — întrebă batjocoritor un alt ofițer. — Cei mai buni marinari sîntem noi, englezii.

Se iscă o controversă. Atmosfera se însufleți. La un moment dat intră un alt ofițer, a cărui față roșie arăta că vine direct de pe punte. Începu să-și șteargă ochii cu batista. Un cor de exclamații salută apariția lui: