Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— În sfîrșit, Cattering, ți-a venit schimbul?

— Ne plictiseam fără poveștile dumitale de demult…

— Cum e sus?

— Noaptea Walpurgiei, — răspunse în sfîrșit, Cattering. — Comandantul, el însuși, stă pe puntea de comandă. Vom vira ca să navigam cu vîntul din pupa.

— Strașnic! — se bucură cineva.

— S-a ivit o controversă, sir — i se adresă respectuos lui Cattering locotenentul Noyess. — Așteptăm concluziile dv. competente.

— În ce chestiune?

— Care sînt cei mai buni marinari din lume.

— Și ce spuneți dumneavoastră?

— Părerile sînt împărțite, — interveni ofițerul care-l contrazisese pe Noyess. Eu unul cred că cei mai buni marinari sînt englezii, Noyess — norvegienii, Watson — japonezii iar Calvert jură că nu există și nici n-au existat pe lume marinari mai buni decît turcii.

— Interesantă discuție, — zise surîzînd Cattering, — dar nu mă grăbesc să trag nici o concluzie. Mai curînd v-aș spune o istorioară veche de mai bine de un veac. Pe urmă vom discuta toate argumentele în favoarea unei națiuni sau a alteia. De acord?

Ofițerii primiră într-un glas. Cattering se așeză comod într-un fotoliu, își desfăcu picioarele lungi și-și aprinse pipa. Rămase un timp pe gînduri, apoi glăsui:

— Știți că înainte de război am lucrat, din însărcinatra Yacht Club-ului, la arhivele Amiralității. Printre documente am găsit un raport cît se poate de interesant, întocmit de colonelul Caverlange din armata colonială din India și de sublocotenentul Hubert din Marina Majestăți sale. Era vorba de împrejurările în care naufragiase în anul 1817 vasul cu trei catarge „Fairy-Drang”, aparținînd unei societăți din India de Est. Vasul acesta fusese surprins de un ciclon teribil în Oceanul Indian.

Mai întîi se iscase pe neașteptate o furtună, care-i stricase arborada, iar caricul, din pricina înclinării, se deplasase în cală. Numai experiența iscusitului său căpitan și lupta eroică a marinarilor putuseră salva nava „Fairy-Drang” dintr-o situație extrem de critică. Din nefericire, însă, furtuna fusese vestitoarea unui ciclon îngrozitor, căruia corabia avariată nu-i mai putu ține piept pînă la capăt… Drace! — exclama Cattering întrerupîndu-și povestirea.

Crucișătorul se aplecă tare într-o parte, apoi se redresă brusc și se năpusti în partea cealaltă.

— Slavă domnului, am virat… Cum vă spuneam, — reluă Cattering, — cînd vasul avariat începu să se scufunde în ocean, cei de pe el observară un bric de naționalitate necunoscută, care naviga tot cu vîntul din pupa, care ajungea din urmă nava „Fairy-Drang” care se scufunda. Coca lată și masivă a vasului dispărea uneori cu totul în valurile gigantice și nu se mai vedeau decît vîrfurile celor două catarge ale sale. Vasul naviga cu o singura velă necorespunzătoare cu tăria ciclonului: gabierul mare. Nevenindu-le a crede că vasul acela era atît de teafăr, marinarii de pe „Fairy-Drang” începură să-i facă semnalele de naufragiu. Bricul necunoscut se apropie cu grijă, dar tocmai” în clipa aceea „Fairy-Drang” se scufundă…

În cabina ofițerilor intră valvîrtej primul ofițer de pe a cărui manta impermeabilă mai picura apa, și ceru în treacăt stewardului:

— Whisky!

— S-a întîmplat ceva, sir? — se alarmară ofițerii, sărind din fotoliu.

— Mai nimic. Un velier în larg, de naționalitate necunoscută, cu o singură velă gabier, navighează cu vîntul din pupa, ca și noi.

— Ce spui, sir? — sări Cattering. — Nu cumva un vas negru cu două catarge?

Fu rîndul primului ofițer să se mire:

— Ai ghicit, Cattering! Dracu' să mă ia dacă înțeleg! E la ananghie. Le-am semnalizat, dar nu sîntem siguri că au răspuns; parcă totuși am văzut licărind o clipă ceva; or fi lansat vreo rachetă. Nu le putem veni în ajutor dar navigam în aceeași direcție și furtuna începe să se potolească. Le-am semnalizat să se țină de noi, dar nu prea aproape, altfel îi scufundăm. Nu ne-or fi întins nemții vreo cursă?

Primul ofițer își sorbi whisky-ul și ieși din nou. Cattering se luă după el.

— Stop! — strigară ceilalți — ai întrerupt povestea cînd mai palpitantă!

— O termin eu, n-aveți grijă, numai să arunc o privire la corabia aceea, — răspunse Cattering care și trecuse pragul.

Ofițerii se repeziră după el.

Furtuna se potolise. Ici-colo răzbăteau printre nori razele purpurii ale soarelui scăpătat spre asfințit. Reflexe de jăratec jucau pe puntea umedă.

Abia se isprăvise manevra dificilă de ridicare a bărcii de salvare. Oamenii adunați pe punte se dădură la o parte cu respect în fața celor șase marinari ruși, pe care primul ofițer îi conducea să-și schimbe hainele.

După un timp, ofițerii îl înconjurară din nou pe Cattering, care ieșea de la comandant.

— Ce fac rușii?

— Dorm, — răspunse zîmbind Cattering și le povesti pe scurt pățaniile de necrezut ale celor șase marinari de pe „Kotlas”.

— Tii, ce întîmplare! — exclamă locotenentul Noyess. — Șase „vaporeni” au putut veni de hac unei coșcogeamite nave cu pînze! Și noi care-i consideram pe ruși oameni de uscat.

Tăcerea îndelungată ce urmă, — omagiul spontan adus bravilor ruși — fu întreruptă de un ofițer deșirat:

— Cattering, dar povestea dumitale cum s-a terminat? A coincis atît de uimitor cu apariția corăbiei, încît mai că aș crede…

— Nu greșești, — răspunse repede Cattering. — însăși soarta a terminat povestea în locul meu. Bricul despre care v-am povestit și care se numea „Nyor” era francez, dar echipajul era rus și-l comanda secundul — tot un rus, fiindcă murise căpitanul francez. Marinarii ruși au făcut atunci dovada unei nemaipomenite iscusințe. Au reușit să salveze o parte a echipajului de pe „Fairy-Drang”, printre care și pe autorii raportului și să țină piept ciclonului, deși greementul, ca și bricul nu prea erau de soi. V-am spus povestea asta ca să vă arăt că mai există o națiune, ale cărei aptitudini marinărești adesea nu le prețuim la justa lor valoare…

— Ia stai, Cattering! — îl întrerupse ofițerul cei lung. — Cum poți să-i pui pe ruși pe aceeași treaptă cu englezii? Doar noi sîntem aceia care am creat întreaga teorie a navigației, știința mării, toate tradițiile flotei… Cum e cu putință ca un popor continental să fie atît de înzestrat în ale marinăriei?

— Cred că explicația ne-o dau însușirile deosebite ale poporului rus. Dintre națiunile din Europa, rușii s-au format pe teritoriul cel mai întins și în același timp într-o climă aspră. Acest popor viguros a fost dăruit de soartă cu o însușire care e, după cît pot eu să-mi dau seama, următoarea: rușii tind întotdeauna spre rădăcina lucrurilor, vor să ajungă la cauza principală a oricărui fenomen. Am curajul să afirm că ei cunosc natura mai adînc decît noi. Așa și în marină: rusul pricepe foarte repede graiul mării și al vînturilor, el reușește chiar acolo unde se dă bătută o experiență de veacuri.

— Dar… — bolborosi deșiratul.

— Nici un dar, — i-o tăie Cattering. — Iată, gîndiți-vă la întîlnirea de acum. Cît privește disputa noastră, pînă ce ne-om întoarce în Anglia, mai avem timp berechet s-o terminăm.

În zori, „Fireless” opri un vas ce naviga din Anglia spre U.R.S.S. și cei șase marinari sovietici își continuară odihna binemeritată, de astă dată în drum spre patrie…

Soarele toamnei apunea cînd Ilin ieși din camera hărților. Știa că peste două ore aveau să întîlnească convoiul. Secundul intră în coridor și se opri. Marinarii se îmbulzeau lîngă ușa întredeschisă, dindărătul căreia răzbătea minunatul glas de tenor al lui Metelițîn. Cînta aceiași melodie ce-l impresionase aut de mult pe Ilin inimioară, în cabina întunecoasă de pe naufragiatul „Kotlas”. Numai că acum în glasul lui Metelițîn nu mai tremura amărăciunea: