Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Uite, Vasilîci, vezi? — spuse el și lumină cu felinarul în spatele unui bolovan cît toate zilele. Deslușii o putinică de stejar înnegrită, dar bine păstrată. — Ăsta-i butoiașul cu apă. Kostea l-a adus tîrîș, uite și custura lui Andriușka… Bătrînul ridică de jos o frîntură ruginită de cuțit și o băgă cu grijă în buzunar. — Toate au rămas așa, de parcă s-ar fi întîmplat acum un an… Chiar la lumina sărăcăcioasă a felinarului văzui ce tinerește sticliră ochii bătrînului. — Ehei, viața de muncă! A trecut de parc-ar fi fost o zi…

Îmi dădui seama că Polenov n-avea chef să se grăbească. Cu felinarul în mînă făcu înconjurul întregii camere, apoi se așeză pe o piatră, fără să mă bage de seamă. Mă folosii de acest prilej ca să examinez amănunțit camera și cîteva galerii. Polenov mă chemă apoi să ne continuăm drumul și din nou începurăm a ne tîrî prin galeriile strîmte, tubulare. Urcam treptat din ce în ce mai sus, îndreptîndu-ne în același timp neabătut spre sud-sud-est. Nu ne veni să credem cînd în fața noastră apăru în locul flăcării roșietice a lumînărilor care ne fusese atîta timp singura lumină în bezna subterană, o pată albăstruie, mult mai tare. Pata crescu, lumina deveni tot mai vie, și iată-ne, cu un sentiment de nespusă ușurare, stingînd și băgînd în buzunare luminările.

Un stîlp de lumină pală se înălța deasupra găurii pătrate de la capătul galeriei. Băgai picioarele în gaură, îmi dădui drumul cu hotărîre în ea și mă oprii în pragul făgașului de sus al abatajului, mă răsucii pe altă parte, îmi dădui iarăși drumul și mă pomenii pe talpa abatajului. Îl ajutai pe meșter să coboare și amîndoi, poticnindu-ne, străbăturăm în fugă cei cincisprezece metri care ne mai despărțeau de lumina aceea albastră tot mai strălucitoare. Dădui nerăbdător la o parte crenguțele dese ale tufișului de la intrare și, îmbătat de oceanul de aer proaspăt cald, și orbit de lumina care-mi lovea dureros ochii, nu-mi putui stăpîni un strigăt de bucurie. Mă întorsei spre Polenov, încredințat că bătrînul cel aspru avea să rîdă de mine. Dar și pe chipul lui strălucea un zîmbet de fericire, și el se bucura de splendoarea luminoasei și nemărginitei lumi. Soarele la nămiezi ne întîmpina cu o căldură drăgăstoasă. Foșnetul lin al unei adieri primăvăratece suna în urechile noastre aidoma unor aclamații triumfale. Douăzeci și nouă de ceasuri stătusem în bezna și-n tăcerea mormîntală a minelor.

— Hai, Vasilîci, să ne încălzim nițel, să ne mai hodinim, apoi o luăm spre Uranbaș, spre fosta fermă a lui Pașkov; nu-i departe. Acolo vom găsi și un cal, căci pînă acasă mai e drum lung, n-am să ajung altfel. Tot Andriușka, sireacul, ne-a scos din încurcătură! Ce i s-o mai fi întîmplat, nu știu nici azi…

— Termină-mi, te rog, povestea tei Șavrin, — îl ispitii din nou, întinzînd la soare țigările umezite.

— Nu mi-a mai rămas mult de povestit. Făcurăm cum ne învățase Andriușka. În noaptea următoare, împreună cu Kostea, ne-am strecurat din nou în Ordînsk; aduceam un cojoc vechi, un butoiaș, pîine și răspunsul lui Ricard. Mă dusesem pe furiș, singur la el. Citise bilețelul, zîmbise și ieșise, în timp ce-l așteptam în birou. S-a întors apoi, a fluierat, s-a plimbat prin odaie, a scris ceva pe hîrtie și mi-a dat-o. Băgasem hîrtia în buzunar și o rupsesem la fugă acasă, fără măcar să-i mulțumesc. Mi-era teamă să nu mă fi văzut cineva că fusesem la Voskresenski.

A doua zi, eu și Kostea am aflat că administratorul Afanasiev se mai înzdrăvenise, venise poliția, stătuseră cu toții în birou, băuseră și se sfătuiseră cum să pună mîna pe Șavrin. De cum se lăsă întunericul, noi doi, ca niște pisici, ne-am strecurat din casă, afară. Eu duceam un topor — mă rugase Andriușka — iar Kostea mai făcuse rost de niște lumînări. Pe dîmbul din fața fermei ne-am tupilat în tufișuri, așteptînd ca Nadia să treacă în fugă pe lîngă noi, pe drumul mare. O auzirăm trecînd, dar noi așteptam să vedem dacă n-o urmărea nimeni. Am stat culcați mult timp; nu se auzea nimic. Atunci, — tuleo și noi de vale, în crîngul Zaovrajie. Strigai din nou ca o cucuvea: Andriușka ne răspunse fluierînd încetișor. Ne apropiarăm și ne uitarăm. Acolo, lîngă mesteacăn, stătea și Nadejda. — „Te rog, Nadiușa”, — îi spuse Andrei. — „Am să fac” — îi răspunse ea… — „Îți mulțumesc, draga mea, rămîi cu bine, nu fi supărată.” Nadejda îl îmbrățișă, îl sărută apăsat și plecă tot atît de repede cum venise… Andrei ne duse în vîlcea și ne povesti pe drum ce avem de făcut. Mîine administratorul în persoană avea să-l caute pe Andriușka prin mine. Bănuise al dracului că fugarul se ascundea în subteran. De cum aveau să plece cu toții, eu și cu Kostea trebuia să dăm fuga la fermă și să punem foc hambarului cela dinspre grajd, de pe un delușor. Cum îi dăm foc, să fugim cît ne țin picioarele la Buranovski, să vedem de pe deal ce se va întîmpla, apoi să ne întoarcem neapărat acasă. Pe Andriușka aveam să-l vedem abia după vreo două zile — căci după foc toți erau să fie supravegheați strașnic și fără doar și poate că vor cotrobăi prin vîlceaua Ordînsk. Ne înțeleseserăm, ne luarăm rămas bun și ne despărțirăm.

Dimineața, Afanasiev cu-a lui ceată polițistă, ajutoarele și ogarii lui dragi — plecară la administrația minelor Bogoeavlenski — acolo unde se înalță acum Gornîi al nostru — iar la nămiazi, eu și cu Kostea ne strecurarăm prin grădini, de-a lungul pîrîului spre fermă, apoi prin dos spre grajd. Ne uităm: lîngă hambar un stog de fîn din trifoi, pentru caii administratorului. Dădurăm foc hambarului și o dată cu acesta aprinseserăm și stogul — apoi o luarăm la sănătoasa, prin vale, cît ne țineau picioarele!… Ne îndepărtaserăm destul de mult cînd auzirăm un strigăt: se dăduse alarma. Am luat-o și mai iute; prin rîpa Feodorov, ajunserăm la coamă, trecurăm în fugă drumul și, de-abia trăgîndu-ne sufletul, ne îndreptarăm spre Buranovski. Ne întrebam cu inima strînsă ce-o să se mai întîmple; oare izbutise Andriușka să facă ce-și pusese în gînd? Fumul se înălțase sus de tot, pojarul era strașnic, iar larma și urletele se auzeau pînă departe.

Norocul ne-a ajutat: ne-am întors la timp la lucru. Stăteam fiecare în mină, tupilați ca niște șoareci, și ne făceam că nu știm nimic… Cei din jur vorbeau numai de focul de la fermă. Cică hambarul luase foc, dar fusese repede stins… După lucru, m-am dus acasă împreună cu Kostea. Acasă, mare zarvă: „Cum, nu știți nimic?” — „Ce s-a întîmplat?” — întrebarăm noi mironosiții. Cică Andriușka Șavrin dăduse semne de viață în sat aprinzînd un hambar și un stog. Cînd toată lumea alergase într-acolo, el năvălise în casa administratorului cu toporul în mînă — înfricoșător, cu ochii aprinși ca de lup. Femeile care o păzeau pe Nastia o luaseră la fugă. Andriușka știa locul unde era închisă Nastia, spărsese într-o clipă ușa, o luase pe fată de mînă și fugiseră amîndoi prin grădină, apoi pe după administrația din Verhotorsk și de acolo în stepă. Acolo, însă, fuseseră ajunși din urmă. Unde să te ascunzi în stepă? Erau gata-gata să pună mîna pe ei, dar apucaseră să ajungă pînă la primele case ale strămutaților de la vechea mină și pieriseră ca-n pămînt. Pînă ce urmăritorii alergaseră la birouri după meșter, apoi după lumînări, după foc, Andriușka și Nastia dispăruseră fără urmă. Îi căutaseră cît îi căutaseră, răscoliseră toată vîlceaua — știau prea bine că ar fi fost vai și amar de ei, cînd s-ar fi întors Afanasiev — dar de găsit nu i-au găsit. Între timp — hop și Afanasiev. Se întunecase rău la față cînd vechilul îi înștiințase despre incendiu și despre fugă. Administratorul adunase o mulțime de oameni și se năpustise el însuși pe urmele fugarilor, — în vale, iar de acolo la Sredniaia Kargalka. Bătuse drumurile în lung și-n lat, dar se înturnase cu mîna goală.