Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Eu, de cum mă întorsei acasă, pregătii sacul și, ferindu-mă de maică-mea, băgai în el tot ce găsii de ale mîncării. Așteptai pînă adormiră toți, apoi plecai. Spre norocul meu, luna nu ieșise, noaptea era caldă și întunecată. Inima tremura în mine: mi-era teamă pentru Andriușka, nu știam ce i se putea întîmpla. Stepa era pustie și tăcută. Undeva, mai la o parte, auzii tropot de cai — erau pesemne cei ce-l căutau pe prietenul meu. O cărăruie îngustă mă duse pînă-n apropierea cătunului strămutaților de la Volkovo. De-abia zării pe coamă cătunul cel mare, că în tufișuri auzii un foșnet, și Kostea răsări ca din pămînt. Ducea și el un sac. O luarăm tiptil, ca doi lupi prin bezna de nepătruns. Coborîrăm în vîlcea, dar nu pe drum, ci pe după tufișuri, ca să fim mai siguri. Eram tare amărîți… Kostea îmi povestea în șoaptă cum fusese la Nadia. Cică se schimbase la față, pălise, dar îi făgăduise co să se ducă. Venise în fugă, pe înserat, cu sufletul la gură. Nu izbutise s-o vadă pe Nastia și să-i spună. Era tot sub lacăt. Din ce auzise vorbindu-se prin casă, Nadejda aflase că administratorul căzuse la pat, dar se jurase că de cum îi trece, o să-l caute el singur pe Andriușka și o să-i plătească cu vîrf și îndesat că-l schilodise…

În vreme ce Kostea îmi spunea toate astea, ne apropiarăm de locul cu pricina. De la izvor o luarăm spre dreapta, aici era un loc curat, nisipos, înconjurat de tufe de salcie, iar mai sus — o coamă mică năpădită de iarbă, cu patru mesteceni bătrîni. Ne așezarăm sub mesteceni. Nimic nu clintea. Țipai ca o cucuvea. Trăsei cu urechea, apoi strigai din nou. Și deodată răsări Andriușka în fața noastră ca din pămînt. Ne și speriarăm, atît de pe neașteptate se ivise. I-am povestit totul de-a-fir-a-păr. Andrei chibzui, apoi zise: „Iată ce e dragii mei prieteni: Voi sînteți singura mea nădejde. Dacă voi n-o să mă ajutați, m-am dus pe copcă, iar dacă s-a isprăvit cu mine, e vai și amar de Nastia: administratorul o dă gata. Dacă vreți să ne ajutați, trebuie s-o faceți fără zăbavă. Întîi să vă arăt locul unde nu numai Afanasiev, dar nici dracul nu m-ar găsi. Acolo să aduceți un cojocel sau vreo pătură, o putină cu apă și straie femeiești… Țidula asta s-o dați lui Ricard, la administrația din Voskresenski. Să i-o dați în mînă și să așteptați răspunsul pe care să mi-l aduceți aici — am să vă arăt unde să-I puneți. Acum, știți unde-i vechiul izvor de lîngă fermă? Acolo-i o mină mare, la suprafață, iar în ea sînt cîteva galerii de coastă mici și prăbușite. Galeria mijlocie duce la mină, mina o ține tot la dreapta, spre gropile de la suitori, care-s chiar în vîlceaua Ordînsk, printre tufișuri. Să pătrundeți prin mina aceea și să curățați printr-o suitoare drumul în afară. Dar, băgați de seamă, pămîntul să-l aruncați înăuntru. Spuneți-i Nadejdei că, poimîine seara, o aștept la crîngul de la Zaovrajie — pentru ea e nimica toată să ajungă acolo. Voi să veniți tot acolo, de cum ați isprăvit totul. Numai biletul meu neapărat să-l duceți lui Ricard mîine în zori, iar pe seară — răspunsul.” Deodată Șavrin tăcu și prinse a trage cu urechea. Trăgeam și noi — Kostea și cu mine. Jos, în vîlcea, tropăiau cai. „Ei, prieteni, trebuie să ne ascundem, doar mă caută” — șopti Andriușka. Mă luă de o mînă, eu îl luai pe Kostea și intrarăm în tufiș, luînd și sacii cu noi. După tufiș era o galerie de coastă, veche și mare — Ordînsk. Avea o gură largă și înaltă, de puteai intra călare în ea. Dar galeria era scurtă și fără ieșire… „Încotro, Andriușka? — șoptii lui Șavrin. — Fără doar și poate că o să-și bage nasul în galerie — pesemne că de asta au și venit”… — „Sigur că o să-și bage nasul… Grăbește-te, i-am simțit prea tîrziu, ne-am lungit la vorbă”… Și-ntr-adevăr, de sub pămînt se auzeau copitele cailor, tropăind aproape de tot… În galeria de coastă — știam bine — erau trei suitori. Cea din mijloc era mai lungă de vreo opt stînjeni. Acolo ne duse Andriușka. La capăt o transversală mică; în părți, suitori oarbe. Sărim în suitoarea din stînga. Andriușka șoptește: „Sus, deasupra capului, e o nișă îngustă, adîncă numai de doi arșini și lată de mai puțin de un arșin. La capătul nișei, iar o suitoare, cu care se termină galeria Ordînsk. Întindeți mîinile înainte, săltați-vă sus, trageți picioarele — apoi puteți sta chiar și în picioare.” Făcurăm întocmai, de altfel era și timpul: în vîlcea se și auzeau voci. Acuma, să-ți explic cum era înăuntru: suitoarea era chiar deasupra nișei, mergea în sus și apoi se întorcea peste galeria de coastă. Era tare îngustă așa că ori de unde ai privi, nu vedeai nimic de jos. Ne-am cățărat cu toții. Andriușka împinse doi bolovani mari, le dădu drumul în făgaș și-i acoperi astfel capătul. Chiar dacă ar fi știut drumul cineva, tot n-ar fi putut pătrunde. De la nișă înapoi, suitoarea era mai largă; ne-am așezat toți trei lîngă deschizătură și trăgeam cu urechea. Într-adevăr, ceilalți intrară în galerie, cotrobăiră peste tot, acum se apropie de abatajul nostru. Uite o luminiță printre bolovani — cineva apropiase luminarea chiar de abataj. „Va să zică nu e nici o galerie de circulație?” auzirăm pe cineva întrebînd, dar nu-i recunoscurăm glasul. În schimb îl recunoscurăm pe Rîbin, meșterul de la Pokrovski care răspunse: „Uită-te singur. Cunoaștem fiecare suitoare, ce, nu vezi?” Noi nu mai suflam și ne făceam unul altuia semne cu coatele, în sfîrșit, musafirii nepoftiți plecară; scăpărarăm o cremene și aprinserăm o lumînare. Andrei ne călăuzi spre adăpostul lui. După cum văzurăm acolo erau minele mari din Ordînsk. Nimeni nu avea habar de ele. Știți cum era la cei din Ordînsk — galerii de circulație înguste, fără susțineri, ca niște burlane, care coborau pieziș pînă la o lucrare mare, unde cei din Ordînsk exploatau cîte un cuib bogat de minereu. Aici se aciuise Andriușka. Apoi el ne arătă drumul de acolo pînă la mina Staro-Ordînsk — iaca, pînă la sala asta mare, în care ne aflăm noi amîndoi.

Lucrarea cea mare Ordînsk era ca o odaie mare pentru oaspeți, doar ceva mai scundă. La mijloc cei din Ordînsk puseseră plăci netede de gresie tare. Pe ele am așezat merindele din saci, lumînările, amnarul; tot aici ne-am înțeles să aducem și biletul. Cu asta — gata. Ne-am tîrît în sus, pe burlane, am ajuns la galeria de coastă, am scos bolovanii și am ieșit afară. Andriușka a închis din nou intrarea în urma noastră. Am tras cu urechea — nimeni, nimic. Și tulea acasă, fără să ne mai uităm înapoi! Am ajuns noaptea și am mai avut și timp să dormim… Ehei, și noi, Vasilîci, ne-am odihnit. Destul cu poveștile, hai să ieșim.

Stiva de lîngă peretele de sus al sălii, lîngă care șezusem se înălța mereu. De pe ea puturăm urca pe o treaptă din perete. Mai sus găsirăm un făgaș îngust, de pe care, proptit în spate și-n picioare, mă cățărai pe a doua treaptă, foarte îngustă, aproape de tavanul camerei. Fui nevoit să mă culc pe o rînă, cu fața spre perete, și să mă tîrăsc vreo trei-patru metri spre stînga, către galeria tubulară din vremuri străvechi. În galeria aceea mă putui, în sfîrsit, propti ca lumea și-l trăsei cu funia pe Polenov. Nu mă mai putui întoarce și mă tîrîi mai departe cu picioarele înainte. În urma mea, suflînd din greu, se tîra Polenov. Afurisita hrubă se ridica cu încăpățînare tot mai sus și ai fi zis că n-are capăt. Începusem să cred că oasele coatelor îmi ieșiseră afară, cînd, deodată, picioarele își pierdură reazimul și sării ca un broscoi pe o podea netedă. Asta era odaia cea mare de oaspeți de sub pămînt unde se ascunsese acum șaptezeci de ani Șavrin. Pereții netezi, caracteristici unei lucrări miniere din epoca bronzului, erau ovali, tavanul se transforma într-o cupolă, iar vatra se afunda ca o cupă. Zării pietrele netede din mijlocul camerei, despre care îmi vorbise meșterul. Examinai camera și descoperii două tîrnăcoape de bronz, roase de vreme și mai multe lingouri de cupru. Tîrnăcoapele, un lingou, cioburile unui vas și un craniu găsit într-o galerie transversală învecinată le-am trimis mai tîrziu Muzeului Rus din Leningrad. Meșterul, cu felinarul în mînă, cotrobăia pe jos, bolborosind ceva neînțeles.