Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

La stînga noastră, tavanul neregulat și plin de crăpături cobora brusc spre o galerie boltită, semicirculară, în care se căscau trei intrări joase. Una din ele trebuia sa fie calea cea bună.

Tocmai terminam a doua țigară, cînd Polenov spuse că era gata de drum.

— Mai odihnește-te, Kornilîci, — răspunsei eu, — n-avem unde ne grăbi. Deasupra noastră e noapte.

— Știi că ai dreptate, — încuviință meșterul. Am străbătut jumătate din drum, mai încolo e mai greu.

— Cum e drumul pe care o să-l urmăm și cine-i Șavrin care l-a descoperit?

— Cum e drumul, ai să vezi dumneata singur, iar despre Șavrin, pot să-ți povestesc, mi-a fost prieten.

Și bătrînul începu să depene firul istorisirii, în acompaniamentul monoton al picăturilor:

— Asta s-a întîmplat cu puțin timp înainte de sfîrșitul iobăgiei — în anul 1859. Pe vremea aceea eram un flăcăiaș de optsprezece ani, dar fiindcă eram ager și isteț, lucram ca șef de echipă. Andriușka Șavrin, mai mare cu doi ani decît mine era tot șef de echipă. Lucram amîndoi în sectorul Buranovski și Cebenki — știi dumneata, unde-i acum un crîng de mesteceni, pe povîrnișul dinspre Uranbaș. Acolo era și administrația minelor din Verhotorsk. În fața lui, pe malul celălalt al rîuui, era administrația minelor Voskresenski. Cu Andriușka mă-mprietenisem. Dar cine nu se avea bine cu el? Strașnic flăcău. Nu cine știe ce frumos, dar zdravăn și chipeș, iar de mintos și prietenos — mai rar ca el! Îndrăgise tare mult mineritul. De copil cutreierase cu taică-său și cu taică-meu galeriile; din ordinul administratorului, oamenii erau observați și cei mai buni luați la lucru în mină. Învățase bine, citise multe și felurite cărți, și, spre deosebire de alții, îi plăcea să stea în stepă pînă noaptea tîrziu și să se gîndească. Ei, toate ar fi fost bune. Muncea Andrei și numai laude culegea, numai că era un flăcăiaș cam mîndru, și iobagul avea mult de suferit din pricina asta, mai cu seamă cînd aveai un administrator atît de aspru cum era Afanasiev al nostru. Conții Pașkov, ai cărora eram, nu-și prea băgau nasul în treburile minei. Administratorul făcea tot ce-l tăia capul. Unde mai pui că Șavrin se împrietenise cu vecinii de la minele Voskresenski. Administratorul de dincolo — îl chema Foma Ricard — îl tot lăuda și-l chema să lucreze la el. Dar cum să pleci? De-ar fi fost al statului, poate că s-ar fi putut… Andriușka își făcea veacul pe la ei, și apucase să știe multe, ceea ce nu prea era de nasul lui. Asta, încă n-ar fi fost nimic. Andriușka era blînd din fire, dar de cum s-a ivit Nastia, toate au mers anapoda. Era fata dulgherului Ferapontov. Ehei, ce fetișcană arătoasă, nurlie, cu cozi lungi, pieptul ca piatra — subțire ca un brad tînăr! Și ce frumos cînta — i se dusese vestea în toate minele! Îi căzu la inimă lui Andriușka — și el, ei. Ce mai vorbă, se legase între ei dragoste nu glumă, parcă ar fi fost vrăjiți. Cum se lăsa seara, Andriușka al meu o tulea la mina Pokrovski, la Nastenka lui. Administratorul, însă, află de treaba asta și se făcu foc și pară. De mult pusese ochii pe dînsa — ibovnică să și-o facă, ori să i-o treacă feciorului. O chemă pe Nastia la el. Pe vremea aceea avea o casă mare și albă, la fermă, lîngă birourile minei Verhotorsk. N-a rămas, i-au dat foc în timpul Revoluției. Casa era într-o grădină, pe malul heleșteului. Administratorul i-a spus lui Șavrin să se pregătească și să plece fără zăbavă, chiar a doua zi, cu convoiul de care încărcate cu minereu, la uzina din gubernia Ufa. Asta însemna că-l strămuta pe Andriușka la mina Ivanov, pe care Pașkovii o cumpăraseră nu de mult și care era hăt, departe, tocmai dincolo de Dema. Andriușka află și se cătrăni… Cum s-o lase pe Nastia?… Dete fuga la ea acasă și află că administratorul tocmai o chemase. Începuse să se întunece… Nu degeaba era băiat deștept Andrei, — pricepu că nu fără rost era îndepărtat. O zbughi într-un suflet la fermă. De la Pokrovski e ușor să alergi — drumul coboară mereu. Cînd ajunse acolo se înnoptase. Iute, fără să-l vadă cineva, se furișă în grădină și se pitulă într-un tufiș, chiar sub fereastra administratorului.

În vremea asta administratorul o ispitea pe Nastia. Fata, însă, nu și nu — chiar de-ar trimite-o în Siberia, chiar de-ar omorî-o. La urmă, Afanasiev se înfuriase — nu era obișnuit cu nesupunerea. Strigă două slugi de ale casei — niște zdrahoane de femei care o despuiară în fața lui pe Nastia și o închiseră așa cum o făcuse mă-sa, într-o cămară întunecoasă, ca să-i vie mințile la loc. Dar Nastia, fată voinică nu glumă, făcu atîta larmă pînă ce femeile o dovediră, că Andriușka auzi tărăboiul, se urcă pe cornișă și privi pe fereastră. Văzu cum femeile o tîrau pe Nastia din odaie — și sufletul flăcăului se răzvrăti. Mai tîrziu mi-a povestit că-și ieșise de tot din fire și nu mai ținea bine minte ce se întîmplase. Spărsese fereastra, sărise în odaie — era biroul lui Afanasiev — și se repezi la ușa pe unde fusese tîrîtă Nastia. Afanasiev îl văzu și dădu să pună mîna pe o armă de pe perete. Dar nu mai apucă. Andrei luă de pe masă ceva greu și-i trase una peste bot. Ce mîndru era Afanasiev de dinții lui ca de țigan: mășcați și albi. Andriușka îi sfărîmă dintr-o lovitură. Ce mai, flăcău zdravăn, ba și nebun de furie pe deasupra! Administratorul se rostogoli scăldat în sînge. Andriușka vru să-i facă seama, dar auzind vocea Nastiei, îl lăsă pe administrator și se repezi după fată. Dar în vremea asta săriseră cu toții în picioare. Afanasiev nu era nici el de lepădat. Se dezmetici repede și urlă „Ajutor!” Săriră îndată paznicii de la birouri și vizitiii, păzitori personali ai lui Afanasiev; fiare, nu oameni. Tăbărîră pe Andriușka, îl doborîră și-l legară fedeleș. Afanasiev, cu batista la gură, se uita la Andrei, fără să poată scoate o vorbă, și mîrîia. În sfîrșit, horcăi: „La hambar, ne-om socoti mîine!” Îl închiseră pe Șavrin într-un hambar cît toate zilele, lîngă fierărie, și-i puseră strajă. Iar în casa administratorului stătea drăguța lui, și ea închisă, așteptînd să i se împlinească soarta. Uite cum într-o clipă fericirea lor se spulberase… Ei drăcie… Da' știi că ne-am hodinit și-i timpul să pornim mai departe, — curmă Polenov pe nepusă masă firul povestirii și, oftînd, se ridică de jos.

Mergeam ușor prin galeriile direcționale spațioase ale minei Șcerbakov. În schimb, aerul era greu. Flacăra felinarului de-abia mai mijea și nu puteam desluși drumul. Aici, în niște mine pe jumătate surpate, la adîncimea mare la care ne găseam, aerajul natural aproape că lipsea. Respirația ne era îngreunată și eram tare îngrijorat de bătrînul meșter. Curînd apăru în fața noastră un morman uriaș de blocuri mari, al cărui vîrf se pierdea în înălțime.

— Înseamnă că trebuie să ne cățărăm acolo sus, — zise Polenov. — Numai că, vezi, cu luare-aminte, Vasilîci. Încercînd mai întîi dacă bucățile de rocă țin bine, urcam din bloc în bloc, trecînd metru cu metru peste sute de crăpături spre orizontul stînjenului 27. Mă străduiam din răsputeri să ușurez bătrînului urcușul anevoios. Trecu mult, foarte mult timp pînă ce am ajuns în sfîrșit la ținta rîvnită. Ținta aceea mi se păru foarte puțin ademenitoare. Galeria largă, ca un abataj frontal, se lăsase de tot în jos, din tavan se desprinseseră niște blocuri enorme de trei-patru metri grosime. Între tavanul cel nou și bolovani se căsca o breșă lată, dar înaltă numai de vreo jumătate de metru, care ducea iarăși în necunoscut. De suprafața pămîntului ne despărțea, ca și înainte, un strat de roci gros de 27 de stînjeni. Totuși era mai plăcut aici, simțeam curent de aer și puteai respira în voie. Flacăra felinarului răbufni și începu să ardă mai viu. Stăturăm mult timp și ne odihnirăm pe o placă netedă care semăna cu un bloc de gheață. Curentul legăna flacăra și ne răcorea fețele înfierbîntate.