Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Prea devreme vrei să pleci, Vasilîci. Ai cotrobăit prin multe locuri, dar pe cele mai de seamă tot nu le-ai văzut.

— Știu, dar n-am cum să răzbat pînă acolo. Sînt cele mai vechi lucrări miniere, cele de sus, și-s surpate peste tot. Am să mă mulțumesc cu ce-am văzut.

Bătrînul meșter tăcu îmbufnat. Cătam la el pe furiș, așteptînd să aud ce-o să spună. După o vreme, Polenov scutură capul și cu prefăcut calm zise:

— Bine, Vasilîci, acu să-ți dau o mînă de ajutor… Dacă ții să mai vezi cîteva mine…

— Îți mulțumesc, Kornilîci. Dar de ce nu te-ai gîndit mai de mult? Tot spuneai că nu știi, că ai uitat…

— Eu, Vasilîci, cunosc omul pe care trebuie sau nu să-l ajut, — răspunse bătrînul. Iaca, te-am cîntărit cît te-am cîntărit și acum îmi ești drag. Adevărat „ortac”! Și ție ți-i dragă treaba bună… Dar, ce mai vorbă! Ia spune-mi: ai fost la mina cea veche Measnikovski?

— Am fost, Kornilîci, cunosc bine pe cea din Measnikovski.

— Cunoști, dar nu chiar totul. Ai fost în galeriile de sus — sectorul Ordinsk cum i se spune la noi, cel de deasupra văii. Dar în cele mai de jos, de pe fundul văii, la Kazionnîe, n-ai fost.

După indicațiile meșterului, am pătruns în cele mai de jos orizonturi ale minelor Staro-Measnikovski și o săptămînă întreagă am studiat uriașele camere din masivele de minereu părăsit — un conglomerat cuprifer.

Am descoperit multe lucruri, care, însă, prezintă interes numai pentru specialiști. În sfîrșit, veni și ziua cea mare, cînd Polenov se hotărî să mă însoțească; voiam să pătrund în giganticul sistem al cîmpului de mine Ordînsk, aflat pe un platou înalt din stepă, la sud de orășelul Gornîi.

Meșterul insistă să nu iau pe nimeni cu mine ca ajutor și să nu împărtășesc nimănui ce aveam de gînd să fac. M-a sfătuit să iau o lopată, un tîrnăcop, o funie lungă și rezistentă, două grinzi mai groase și ceva lumînări și de-ale gurii. Polenov îmi făgăduise că mă conduce pînă la puț „pe care ai să-l sari”, iar mai încolo aveam să merg singur, ca să-mi întocmesc planul de lucru pe viitor. Pentru asta, după socotelile lui, trebuia să stăm sub pămînt vreo două zile și două nopți.

În zori, pe un vînt ce făcea să foșnească ierburile uscate, pornirăm pe colină în sus, pe lîngă halde albe și semețe ale minei Smejnîe. Cele trebuitoare erau destul de grele și mă bucurai cînd bătrînul spuse că intrarea nu-i departe de orășel. Nemărginirea stepei tainice în lumina pală a zorilor, aerul preocupat al meșterului și escapada noastră pe furiș mă țineau întrucîtva în tensiune. Dar totul fu nespus de simplu. La jumătatea povîrnișului, bătrînul coti spre stînga și după ce străbăturăm o vîlcea cu tufe dese de pelin, ne trezirăm în curînd printre puțurile pe jumătate astupate, haldele și galeriile de coastă ale minei Pravîe pe care o cunoșteam bine. De cîte ori, în zilele fierbinți de vară, nu rătăcisem pe lîngă haldele ei, căutînd zadarnic calea spre galerii ascunse care se întindeau la mare adîncime dedesubtul stepei!

Meșterul, sigur de sine, se îndreptă spre o haldă înaltă, în formă de con. În fața ei se căsca pîlnia unui puț prost astupat, năpădită de tufișuri. Ajuns în dreptul ei, Polenov aruncă o privire de jur împrejur, bolborosi ceva în barbă, încruntîndu-se. Apoi făcu semn să mă opresc și începu să urce agale halda. Stătu multă vreme în vîrful ei, cătînd undeva, în jos, desfăcînd și strîngînd, nu știu de ce, degetele mîinilor sale mari. Mă uitam la cl și încercam să ghicesc ce amintiri frămîntă mintea bătrînului.

— Iaca, Vasilîci, aici trebuie să fie — spuse în sfîrșit meșterul și coborî.

Se lăsă în genunchi și dădu în lături tufișurile. În fața mea apăru gura unei galerii de coastă, mică și surpată, prin care numai un copil s-ar fi putut strecura.

— Dacă nu s-a surpat și mai jos, atunci pătrundem repede! — exclamă Polenov.

Fără o vorbă dădui jos din spate rucsacul și pusei mîna pe lopată. Pămîntul afînat care astupase intrarea cedă ușor și după o jumătate de oră lărgisem gura într-atît, încît puteam pătrunde ușor, pe brînci. Pregătii chibriturile și lumînarea, mă întinsei pe pămîntul moale și jilav îngrămădit la intrare, apoi cu gestul obișnuit, mă lăsai să lunec cu capul în jos prin deschizătura îngustă ca un tub. M-am mai tîrît cîțiva metri în jos, pe pămîntul ce se surpa în galerie, apoi trecerea se lărgi brusc. Partea ei de sus era degajată. Mai departe puteam merge în genunchi. Mă oprii și aprinsei lumînarea. De sus auzii glasul înfundat al bătrînului miner întrebîndu-mă cum merge.

— E-n regulă, Kornilîci! — strigai eu. — Dă-ți și dumneata drumul, numai vezi să nu uiți rucsacul.

Curînd auzii sacul rostogolindu-se la vale și pe Polenov oftînd. Scosei din rucsac felinarul; hîrlețul îl lăsasem acolo unde trecerea se lărgise și curînd „limba” de pămînt pe care apele o aduseseră de sus, în galerie, rămase în urma noastră. Puteam umbla în poziție aproape normală. Galeria de coastă era uscată. Lumina felinarului arunca reflexe gălbui pe pereții care mai încolo se mistuiau în beznă. Bătrînul pășea agale înaintea mea. Asta-mi convenea de minune, fiindcă puteam să folosesc din mers busola și să-mi notez direcția și distanța. Galeria de coastă era lungă și devenea mai scundă. Mergînd încovoiați, începuse să ne doară spatele cînd ajunserăm în apropierea rampei puțului de mină.

— N-am făcut nici o scofală — mormăi Polenov. — S-a surpat de tot. Trebuie să săpăm o trecere în übersichtbrechen [55] galerie orizontală care unește puțurile a două mine vecine. (N. red. ruse) dracu s-o ieie de treabă!…

Pricepui că bătrînul voia să pătrundă printr-o galerie de comunicație care unea mina cea mare de cea învecinată; fără a sta pe gînduri, mă apucai de treabă. Spre norocul nostru, în colț, lîngă tavanul rampei, pămîntul surpat nu se lipea de perete și fără prea mare greutate ne-am strecurat printr-o crăpătură îngustă în altă galerie de comunicație. Aceasta ne conduse la o altă mină mai mică care nu se prăbușise de tot. La mică adîncime de gura puțului era o podișcă de lemn, peste care însă, se surpase roca. În sus și în jos, se pierdea în beznă un puț pătrat, lat de vreo doi metri. Pesemne că pătrunsesem adînc în miezul platoului căci stratul de roci care atîrna deasupra noastră părea a fi acum destul de gros.

— Încotro o luăm Kornilîci? — strigai eu meșterului care se plecase deasupra puțului.

Dar nu-mi răspunse, ci aruncă în jos o piatră; după puțin timp ajunse, pînă la noi un plescăit: jos era apă. Mă uitai dezamăgit la miner, dar fața lui Polenov rămînea netulburată.

— Ei, Vasilîci, acum începe greul; trebuie să coborîm.

— Unde, în apă?

— Și mai zici că ești miner! Ori ți-e frică? — mă necăji bătrînul. — Tu minte cînd îți spuneam: o să dăm de-un puț, pe care o să-l sărim. Ăsta e cel cu pricina! La vreo 24 de arșini [56] arșin — unitate veche de măsură, egală cu 71 cm. (N. red rom.) mai jos este marea galerie direcțională a orizontului mijlociu. La ea trebuie să ajungem Mai întîi voiam să coborîm prin puțul cel mare și atunci ar fi trebuit să sărim peste puțul ăsta. Acum o să cobori pe aici, ai să-ți faci vînt cu funia și ai să sari drept în rampa puțului de la orizontul al doilea. Să-ți prinzi funia de curea cu un laț, ca să n-o scapi. Nu mai ai nevoie de sfaturile mele, ai practică bună. Pricepi planul meu?