Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Ascultă, Ann, încercai să protestez, dacă ai știi ce mi-a stîrnit curiozitatea, dumneata n-ai…

— Mi-e totuna, mă întrerupse ea, nu vreau și nici nu pot să discut cu dumneata despre ceva ce e important, ce e al meu, aici și atunci cînd eu… Ann se opri, apoi continuă: Iar dacă crezi cumva că banii dumitale îți dau dreptul să scotocești în sufletul meu, atunci, noapte bună, azi nu am chef!

Se ridică. Mă ridicai și eu, tare necăjit de această absurdă întorsătură a lucrurilor.

Ann îmi citi amărăciunea zugrăvită pe chipul meu, ochii i se îmblînziră și cu un aer de gratitudine mă rugă s-o conduc acasă. Plătii și ieșirăm. Oceanul apropiat vuia și-și trimitea aroma sărată pînă la noi. Cînd traversarăm strada lată și pustie, o luai de braț pe Ann. La dreapta, departe, se pierdea în apă masa întunecoasă a Capului See; la stînga, dincolo de acoperișurile caselor scăldate în lumină, îndărătul vegetației întunecate din Green-Point, lucea farul de pe Dealul Semaforului. Ne afundarăm în umbra unei alei cu arbori tineri și începui să-i povestesc fără nici o introducere ultima-mi călătorie pe „Komintern” și întîlnirea cu epava. Terminai spunîndu-i că însemnările căpitanului Jesselton se găsesc acum în cabina mea. Ann mă ascultă fără să mă întrerupă. După cît se părea, povestea o tulburase. Apoi, se oprise brusc la portița unei grădinițe, care înconjura o casă cufundată în întuneric. Ceva mai încolo, un felinar înalt își prefira razele prin frunzișul arborilor mici și puteam vedea bine ochii mari și triști ai fetei. Mă priveau cu atenție și expresia lor nu se potrivea de loc cu tonul ironic al vocii:

— Ești marinar adevărat, de vreme ce poți scorni astfel de năzbîtii…

Ann izbucni într-un rîs potolit, mă apucă de un nasture de la tunică și, ridicîndu-se puțin în vîrful picioarelor, mă sărută… În clipa următoare dispăruse prin portiță, în umbra arborilor unde lumina felinarului nu mai ajungea.

— Ann!… stai puțin! strigai tulburat.

Dar nu primii nici un răspuns. Mai zăbovii cîteva minute cu un sentiment nedefinit de dezamăgire. Apoi mă întorsei, dar abia făcui cîțiva pași înapoi, pe alee, că auzii glasul fetei:

— Căpitane, cînd pleacă vasul dumitale?

Privii cadranul fosforescent al ceasului și răspunsei sec:

— Peste patru ore… Ce dorești, Ann?…

Răspunsul nu veni. Auzii numai izbitura ușoară a unei uși ce se închidea…

Era prea devreme ca să mă întorc pe vas, iar în cîrciumioară nu mai voiam să intru. O luai agale pe jos, de-a lungul țărmului, către steaua strălucitoare ce pălea pe Dealul Semaforului. Ocolii dealul pînă în port; nu erau mai mult de patru kilometri. Tot timpul ful stăpînit de senzația vagă că aș fi pierdut ceva… Pe povîrnișul dinspre Green-Point mă izbi din coastă briza. Și ca de atîtea ori în fața oceanului, toate durerile mele mi se părură mărunte. În zori, ieșii pe aleea largă dintre docurile Victoria și Capul Muie, și vreo jumătate de oră examinai tăcut coamele purpurii ale valurilor din golf, așteptînd șalupa. „Enisei” ieșise încă de ieri din radă, gata să-și continue drumul lung.

Mă întorsei pe navă, coborîi în cabina mea și mă întinsei pe canapea. Cartul următor era al căpitanului, dar mie nu-mi era somn. Îmi băgai capul sub robinet, apoi băui o cafea fierbinte și ieșii pe puntea superioară, ca să mai admir o ultimă dată orașul ce mă fermecase după ce-l vizitasem de două ori. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult aici, la poalele munților ciudați, la doi pași de ocean. Golful azuriu, străbătut de liniile drepte ale celor două epiuri [48] Epiu — dig spărgător de valuri. (Nota red. rom.) era străjuit de case albe, așezate în amfiteatru. Deasupra lor — o panglică verde de arbori uriași, iar și mai sus, pripoarele fumurii ale Piscului Diavolului și Muntelui Mesei, care formau partea superioară, de dimensiuni uriașe, a amfiteatrului. La dreapta, îndărătul arcului pronunțat al malului, se ascundea See-Point-ul.

O lovitură puternică de clopot pe teugă anunță ancora la pic [49] Ancora la pic — momentul în care lanțul ancorei ia poziția verticală și se dă drumul vinciului. (Nota red. rom.) . Sirena gemu, vinciul scîrțîi, obișnuitele strigăte: „Ancora e liberă!” și „Enisei”, manevrînd și semnalizînd, începu să-și mărească viteza.

Timpul trecea și un soare orbitor încingea puntea cînd „Enisei” își schimbă direcția, cotind spre nord. Siluetele celor trei munți ai Capetown-ului se cufundau treptat în mare, pînă ce dispărură cu totul în valuri. Luasem locul căpitanului pe pasarela de comandă. Deodată îl văzui venind întins la mine, surîzător, și întinzîndu-mi o hîrtie: „Iată ce am primit; cred că pentru dumneata. Văd că nu ți-ai pierdu timpul prin oraș!”

Nedumerit, luai telegrama proaspăt recepționată și citii:

„Comandantului vasului rusesc. Stop. Regret cele petrecute ieri. Stop. Trebuie să ne vedem. Stop. Caută-mă neapărat cînd te întorci. Ann”.

O clipă apăru în fața ochilor chipul plăcut al fetei… Sentimentul că pierdusem ceva puse din nou stăpînire pe mine. Dar mă dominai și împăturii liniștit telegrama. Eram încredințat că mă despărțisem de Capetown pentru mulți ani, dacă nu chiar pentru totdeauna, și nici nu-i puteam răspunde, fiindcă nu se gîndise să-mi deie adresa… Ridicai mîna în sus și răsfirai degetele. Briza puternică înșfăcă îndată telegrama, o răsuci de cîteva ori și o scufundă în dîra înspumată a elicei…

De cum sosii la Leningrad, mă apucai de lucru. Specialiștii în marină pe care-i consultasem în legătură cu descoperirile lui Jesselton se mulțumiră să se mire și să se îndoiască. Sfătuit de un prieten, mă adresai în sfîrșit academicianului Vereskov, geochimist cu mare renume. Bătrînul fu grozav de încîntat la auzul celor ce-i povestii și îmi explică că fosele oceanice s-au format din vremuri preistorice și că nu e exclus să găsim în ele substanțe demult dispărute de pe suprafața pămîntului — minerale și gaze cu proprietăți fizice și chimice foarte deosebite de cele cunoscute azi. Da' ele trebuie căutate în prăpăstiile străvechi din oceane, puține la număr și concentrate tocmai în emisfera sudică, între Australia și Africa. Totuși, la întrebarea mea dacă manuscrisul găsit prezintă vreo însemnătate pentru știință, academicianul se mărgini să observe prudent că latitudinea și longitudinea indicate ar prezenta, desigur, o oarecare importanță, dar că, pe baza unor date culese pe o cale atît de neobișnuită, nimeni n-ar avea curajul să tragă vreo concluzie. Descoperirile lui Jesselton le-ar putea verifica numai o expediție specială, dar cine ar primi să organizeze o expediție atît de costisitoare, într-o regiune atît de îndepărtată, luîndu-se după niște indicații atît de dubioase? Cînd am ieșit de la bătrînul savant, eram stăpînit de aceeași tristețe și dezamăgire de parcă aș fi pierdut ceva, ca atunci la Capetown. Ceea ce mi se păruse fără doar și poate deosebit de important, pălise dintr-o dată și am priceput că o întîmplare din viață cu cît e mai neobișnuită și mai minunată, cu atît e mai greu s-o zugrăvești în culori convingătoare…

Cele de mai jos mi le-a povestit odată inginerul de mine Kanin. Cum ședea așa, cufundat în fotoliul lui, fără a se uita la cei din jur, părea că-și vorbește sieși:

— Am să vă istorisesc o întîmplare din viața minerilor adevărați, o întîmplare destul de simplă, dar care mi-a plăcut tare mult pe vremuri.