Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

La început nu mi-a trecut prin cap să fac o legătură între tămăduirea uluitor de rapidă a rănii și apa scoasă din adîncurile oceanului care picura pe ea. Marinarii, însă, au făcut astă legătură și pe vas s-a dus vestea: căpitanul a scos din fundul oceanului apă vie…

Dimineața, a venit la mine mecanicul Smith și m-a rugat să-i dau din apa miraculoasă, ca să-și dea la o bubă puroioasă de pe mînă. Am muiat o batistă în apa scoasă din adînc cu o zi mai înainte și i-am dăruit-o, iar eu mi-am văzut mai departe de studiul probei. Greutatea ei specifică era destul de mare, mai mare decît a apei obișnuite de mare. Turnată într-o cupă transparentă, culoarea ei era neobișnuită: cenușiu-albăstruie. Încolo n-am aflat nimic deosebit, nici măcar la gust. Am turnat totul într-un galon, ca să-l dau unui prieten, un savant chimist din Aberdeen. Cînd mi-am terminat treaba, am simțit ceva cu greu de zugrăvit: parcă mă simțeam mai puternic, mai plin de viață, căpătasem o bună dispoziție nemaipomenită. Am pus pe seama apei din adîncuri, pe care o băusem, această înviorare și cred că n-am greșit. Iar buba lui Smith în două zile s-a tămăduit de n-a rămas nici urmă. De atunci încolo, tot timpul cît a durat întoarcerea noastră în Anglia, am ținut în cabină o sticluță cu miraculoasa apă. Tot cu ea am lecuit fără greș rănile și chiar bolile de stomac.

Acea probă am luat-o din locul cel mai adînc, dintr-o groapă uriașă, rotundă, de pe fundul oceanului, la 40°22′ latitudine sud și 39°30′ longitudine est, de la 19 000 picioare adîncime.

Aceasta a fost a doua descoperire însemnată a mea din adîncurile oceanului. Pînă atunci am socotit mai însemnate niște cristale roșii, nemaipomenit de caustice, ce le-am scos de la 17 000 picioare adîncime, la nord-vest de Capul Furtunilor…

Visam să mai fac în grabă două curse cu încărcătură, pentru bani — blestemați fie! — și după asta să cercetez adîncurile oceanului mai sus de latitudinea 40°, la sud de Cap, unde căpitanul Athbridge a găsit niște gropi enorme și foarte întinse. În acele adîncuri tainice nădăjduiesc să descopăr substanțe vechi, păstrate la adîncimi unde nu există nici curenți, nici valuri, și care nu ies niciodată la suprafață…

Cît l-ar fi bucurat descoperirile mele pe marele La Perouse [44] La Perouse, Jean-François de — celebru navigator și cercetător francez (1741–1788). (Nota red. rom.) care mi-a împărtășit presupunerile lui și care de fapt mi-a îndreptat atenția spre adîncurile din emisfera sudică! Dar moartea ni l-a răpit prea timpuriu pe acest om de geniu, iar eu socot că nu e încă timpul să împărtășesc întregii lumi cele ce-am descoperit și nici nu am s-o fac pînă ce nu scormonesc adîncurile lui Athbridge…”

Ultima pagină rămasă intactă purta, subliniată, data „20 august, anul 1791”, apoi cele ce urmează:

„…la 100 mile est de malul răsăritean al Țării Cafrilor am întîlnit un bric olandez, al cărui căpitan mi-a spus că venea din India Răsăriteană și se îndrepta spre Cape Town [45] Capstadt, în original (Nota red. Club CPȘF.) , dar fusese nevoit să se abată spre vest, ca să ocolească un uragan. Acum trei zile văzuse ceva nespus de curios: o parte din ocean se ridica în valuri.înalte, care păreau a sta în picioare într-un enorm și nevăzut inel. Aceste valuri au prins să salte atît de tare vasul, încît căpitanul s-a temut că i se deschid rosturile [46] Rosturi — intervale înguste între scîndurile care constituie bordajul (învelișul corpului) unei nave. (Nota red. rom.) și greementul [47] Greement — ansamblul manevrelor și velelor unei nave. (Echipamentul navei în vele și cabluri de fixare a carlingelor.) (Nota red. rom.) și, într-adevăr, nu după mult, apa pătrundea în bric. Din fericire, locul cu pricina avea numai cîteva mile lățime și bricul, cu vînt puternic din pupa, a ieșit repede dintre valurile ce stăteau în picioare. Povestea căpitanului m-a bucurat nespus, căci acest fenomen foarte rar, aproape necunoscut, fusese observat de un simplu marinar ce nu putea fi bănuit de scorniri. Văzusem și eu fenomenul și îmi dădusem seama că apariția acestor valuri, totdeauna pe o suprafață rotundă, înseamnă că…”

Aici se termina fila și, o dată cu ea, toate notițele pe care reușisem să le descifrăm…

Scurt timp după ce m-am întors din această cursă cu „Komintern”-ul la Vladivostok am fost transferat pe „Enisei”, o navă nouă, cumpărată din Japonia. Acest cargobot de 9 000 de tone naviga la Leningrad și eu fusesem numit secund pe el, ca un fel de răsplată pentru participarea-mi activă la salvarea „Komintern”-ului. Nu aveam nici un chef să mă despart de „Komintern”, de căpitan și de echipajul lui, cu care mă obișnuisem atît de mult în cei doi ani cît navigasem împreună, totuși, pînă la urmă, interesul pentru cursele lungi precumpăni asupra tuturor celorlalte considerente. Cu durere în suflet i-am îmbrățișat la masa de adio pe bătrînul căpitan și pe toți ceilalți tovarăși de pe vasul „Komintern”…

„Enisei” transporta lemn la Șanhai. De acolo trebuia să ne îndreptăm spre Singapore, de unde aveam să încărcăm cositor. Apoi trebuia să facem escală pe țărmul Guineei, la Point-Noir, după ieftina aramă din Africa, ce abia începuse să apară pe piața mondială. Prin urmare, trebuia să navigăm nu prin Suez, ci pe la Cap, ocolind Africa, adică să trecem chiar prin locurile unde naufragiase „Sfînta Ana”. Ce mai vorbă, cursa asta mă interesa în cel mai înalt grad. Bagajul, nu prea mare, între care și borcanul de cositor conținînd prețiosul manuscris al căpitanului Jesselton, mi-l cărai în splendida cabină a secundului de pe „Enisei” și în curînd mă cufundai pînă peste cap în amănuntele fără sfîrșit și complicate de luare în primire a vasului. N-am să povestesc cursa propriu-zisă; s-a desfășurat ca pe majoritatea atîtor nave care brăzdează zi și noapte mările și oceanele de pe glob. Împreună cu căpitanul am avut destul de furcă, trasînd ruta în locuri necunoscute și supraveghind caricul. Apele agitate ale latitudinii 40° ne-au cruțat și vînturile puternice nu ne-au scuturat, totuși cînd am ajuns la Capetown, eram destul de obosit. Eram nespus de bucuros că, pentru a ne pune în legătură cu reprezentanții noștri, trebuia să zăbovim la Capetown și că aveam să stau aproape trei zile încheiate pe uscat, hoinărind prin acest minunat oraș și prin împrejurimile lui.

N-am procedat așa cum obișnuiesc toți marinarii și, forfotei pestrițe de pe Ederlly-Street i-am preferat contemplarea în liniște a acestui colț atît de îndepărtat de patria mea. Frumusețea maiestuoasă a împrejurimilor Capetown-ului mi s-a întipărit pentru totdeauna în suflet. De pe Muntele Mesei am admirat arcul uriaș și alb al orașului care îmbrățișa Golful larg al Mesei. La stînga, departe, spre sud, de-a lungul munților abrupți și turtiți ai peninsulei, se înșiruia o dantelărie de golfuri mititele care licăreau în soarele strălucitor. Spuma de un alb orbitor a resacei tivea secerile aurii ale nisipului de pe litoral. Mai în spate, spre nord, se întindeau lanțurile albastre ale unor munți înalți. Coama mare a Muntelui Leului, dominată de un pisc ascuțit, despărțea semiluna Capetown-ului de litoralul See-Point-ului. De aici, de sus, puteam să-mi dau seama cît de puternice erau valurile ce veneau din largul oceanului. Vizitai și partea cealaltă a peninsulei, Meisenberg, și mă desfătai cu tandra mîngîiere a valurilor albastre ale curentului Acului.