Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Urmau cîteva rînduri necitețe, apoi din nou se putea desluși:

… „corabia s-a aplecat. Un trosnet înfricoșător, urlete și sudalme nelegiuite acoperiră vuietul sălbatic al furtunii și zgomotul talazurilor. Am căzut și m-am lovit rău de tot la cap, apoi m-am rostogolit spre peretele cabinei, m-am ridicat și am cercat să ies pe ușă, care acum era deasupră-mi. Dar ușa groasă era proptită de bună seamă în ceva — și pas de o deschide! Gîfîind, scăldat în sudori, am căzut înapoi, sleit de puteri, nepăsător în fața morții ce avea să vină. Cînd mi-am mai venit în fire, iar am cercat să sparg ușa; am izbit-o cu jilțul, apoi cu un picior al mesei, dar reușii numai să fărîm lucrurile, iar nu să clintesc ușa. Am bătut și am strigat pînă ce n-am mai putut, dar nimeni nu-mi venea într-ajutor. Oamenii mei de bună seamă că pieriseră și atunci am început să-mi aștept sfîrșitul. Trecuse o bună bucată de timp, dar apa răzbătea nespus de încet în cabină — într-un ceas nu trecuse de un picior. Cutremurat pînă în adîncul sufletului de această catastrofă, n-am înțeles de la început că „Sfînta Ana” avea caric [40] Caric — încărcătura unei nave comerciale. (Nota red. rom.) foarte ușor — încărcasem plută în Portugalia — și corpul neasemuit de tare, care n-o lăsau să se ducă repede la fund. Așa că mai am timp să-mi amintesc înainte de a pieri descoperirile ce le-am făcut. Aș vrea să le împărtășesc acum oamenilor, deoarece din nesăbuință și nepotolită sete de a le întregii n-am făcut-o mai înainte.

Însemnările mele, pe care nu le-am mai revăzut, despre abisurile oceanice cuprinse între Australia și Africa le pun într-un borcan separat. Tot aici pun și această din urmă hîrtie, în nădejdea că ce va mai rămîne din corabia mea va fi purtat spre țărm, ori găsit de oareșicine în larg. Știu că lucrurile de preț și actele vasului sînt căutate totdeauna în cabina căpitanului… Uleiul din felinarul rămas teafăr ca prin minune este pe sfîrșite; în cabină apa a ajuns de trei picioare. Uraganul urlă diavolește, ruliul nu scade. Aud valurile uriașe cum se rostogolesc deasupra, peste corpul „Sfintei Ana”. Iată naufragiul tuturor visurilor mele, iată sfîrșitul jalnic, ferecat cum sînt într-o corabie care a și murit. Dar, oricît de slab și de mișelnic sînt, o rază de speranță tot mă luminează. Chiar de n-oi scăpa eu însumi teafăr, măcar cele ce-am scris vor fi citite, poate, și opera mea nu va pieri…

Nu mai e timp de pierdut. Apa crește din ce în ce mai repede și curînd va îneca dulapul pe care stau în picioare, cu o mînă scriind, cu cealaltă ținînd borcanul cu hîrtii. Adio, prieteni neștiuți! Să nu-mi păstrați taina așa cum am făcut eu, biet nebun vrednic de compătimire. Împărtășiți-o tuturora. Facă-se voia Domnului, Amin.”

Inginerul sfîrși de citit. Mult timp nici unul dintre noi nu cuteză să sufle o vorbă; eram copleșiți de povestirea atît de simplă și zguduitoare a tragediei și bărbăției omului de mult pierit.

Primul care rupse tăcerea fu mecanicul:

— Parcă-I văd cum scria rîndurile astea, la lumina slabă a felinarului, prizonierul unui vas sortit pieirii. Dîrji mai erau oamenii odinioară…

— Ei, oameni de ăștia mai sînt și acum, îl întrerupse căpitanul. Ia să facem o socoteală: a scris în anul 1793, va să zică, pînă s-a întîlnit cu noi, corabia a plutit 133 de ani!

— Pe mine unul altceva mă miră, se amestecă în vorbă inginerul. Uitați-vă la latitudinea și longitudinea unde s-a produs catastrofa. Asta vine cam pe lîngă Africa de sud, or, noi ne-am ciocnit cu „Sfînta Ana” lîngă insulele Kurile…

— Asta nu-i atît de greu de explicat, răspunse din nou căpitanul și scoase o hartă mare a curenților marini, pe care o despături în fața noastră. Iaca, vedeți? Degetul gros al căpitanului lunecă pe dungile sinilii, negre și roșii, care se întretăiau pe fondul azuriu al apelor. Uitați curentul acesta puternic din emisfera de sud. Naufragiul s-a produs, desigur, în zona lui de acțiune cam pe aici, la sud-est de Cap. Curentul o ia spre est, ajunge aproape de țărmurile apusene ale Americii de Sud, de unde se întoarce spre nord și se unește aici cu curentul ecuatorial de sud, foarte puternic, care vine spre vest, pînă în apropiere de insulele Filipine. Iar aici, în fața insulei Mindanao, este un vîrtej foarte încurcat, fiindcă există diverși contracurenți. Curenți mai puternici pleacă de aici spre nord și se contopesc cu Kuro-Shivo [41] Kuro-Shivo — curent cald din Pacific care scaldă țărmurile Japoniei. (Nota red. rom.) . Acum e clar drumul pe care l-a străbătut sicriul plutitor…

Scafandrul de lîngă mine, care se tot frămînta de la o vreme, îl întreabă deodată pe inginer:

— Tovarășe șef, va să zică a murit în cabina lui?

— Desigur.

— Atunci cum se face că eu și cu tovarășul secund nu i-am găsit oasele?

— De ce te miri? răspunse inginerul. Dumneata nu știi că apa mării dizolvă cu timpul oasele? Iar în 133 de ani — e timp destul…

— Hapsînă e marea! șopti intendentul. I-a venit de hac marinarului, nici oasele nu i le-a cruțat.

— De ce hapsînă? îl contrazisei eu. Dimpotrivă, l-a primit mai bine decît pămîntul. Oare e rău să te dizolvi în oceanul fără margini, din Australia pînă în Sahalin?

— Dacă te-ai lua după el, te-ai duce singur să te îneci, încercă să glumească căpitanul.

Dar nimeni nu zîmbi. Într-o tăcere încordată, luarăm paginile de manuscris păstrate.

Scrisul era același, dar mai mărunt și drept. Probabil că fusese alcătuit în momente de liniște și reculegere, nu în ghearele morții. Spre dezamăgirea tuturor, nu puturăm citi nici măcar filele care nu avuseseră de suferit prea mult din pricina umezelii. Cerneala pălise și se întinsese. Descifrarea unei limbi străine și pe deasupra cu o topică veche și cu noțiuni necunoscute ne depășea forțele. Am ales paginile pe care le puteam descifra. Erau destul de puține, dar din fericire în continuare. Rămăseseră neatinse fiindcă fuseseră în mijlocul sulului. Dispuneam astfel de o parte a manuscrisului, deși mică, totuși întreagă. Conținutul lui mi-l aduc aminte și acum, de parcă l-aș fi citit ieri.

„…A patra măsurătoare a fost și cea mai grea. Gruia de capon [42] Gruia de capon — dispozitiv pentru ridicarea ancorei așezat lateral la prova navei. (Nota red. rom.) trosnea și se încovoia. Cei 50 de oameni ai echipajului trăgeau de istov la vinciul ancorei. Eram mîndru de trăinicia traverselor de punte și, îndeobște, a corăbiei mele, construită cu multă trudă, dinadins ca să poată naviga cît mai mult la latitudinea 40°, unde bîntuie furtunile. După patru ore de strădanii, deasupra valurilor s-a ivit cilindrul de bronz — invenția mea, cu care luam probe de apă și de alte substanțe de pe fundul oceanului. Secundul a întors la repezeală gruia și cilindrul masiv se legăna acum deasupra punții. Din canea curgea un fir de apă, împins de presiunea fără seamăn. Dar vai, șeful echipajului a înturnat pîrghia de sprijin atît de stîngaci, încît l-a lovit pe matrozul Linheim care se aplecase să strîngă ultimul inel al garlinei [43] Garlină — parîmă navală din sizal cu înfășurarea specială a toroanelor. (Nota red. rom.) . Drept în tîmplă l-a lovit, deasupra urechii, și matrozul a căzut ca secerat. Sîngele gîlgîia din rană. Ochii dați peste cap și buzele palide ce și le mușca trădau o rănire gravă. Linheim se prăvălise chiar sub cilindrul cu probe și apa ce se scurgea din el cădea pe rană. Cînd am alergat să-l ridicăm pe matroz, sîngele încetase ca prin farmec să mai curgă. N-a trecut un ceas și Linheim, dus la infirmerie, își revenise. Se refăcu neobișnuit de repede, deși avea și acum dureri de cap; de bunăseamă că suferise o comoție cerebrală. Rana, însă, s-a închis și s-a cicatrizat chiar a doua zi.