Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Om vedea mai tîrziu ce e în ele, hotărî inginerul. Acum să aruncăm în aer epava.

Ochii tuturor oamenilor adunați pe punte erau ațintiți asupra cutiei cafenii a inductorului. Inginerul îngenunche în fața ei și începu să răsucească manivela. O învîrtea din ce în ce mai repede, micul aparat zumzăia închipuind o melodie curioasă. Toți așteptau cu răsuflarea tăiată. Tăcerea era adîncă; numai valurile plescăiau în bordul înalt. Inginerul apăsă ușor, cu degetele-i subțiri, butonul de contact și un vuiet înfundat izbucni în apă, făcîndu-ne să tresărim. „Komintern”-ul se legănă, corpul lui de fier zdrăngăni ca un pian enorm. La babord plescăi un val înalt. În masa de apă care se depărta zărirăm bucăți de lemn negricios, iar după cîteva clipe suprafața apei se acoperi de o mulțime de plăci de plută înnegrite: încărcătura din cala corăbiei ieșise afară. Toți, de la căpitan pînă la bucătar, așteptau cu aceeași încordare cele ce vor urma. Se auzi un scîrțîit puternic, dar înfundat, apoi o ușoară zguduire, ca și cînd vasul ar fi fost împins de jos în sus. Așteptam mai departe, dar nu se mai întîmplă nimic; numai valurile continuau să plescăie, fărîmele aruncate la suprafață de explozie bocăneau în borduri. Tăcerea o sparse glasul calm al inginerului:

— Ei, căpitane, ce mai aștepți? Dă ordin de plecare.

— Cum, s-a terminat? exclamă acesta, tresărind.

— Firește!

Căpitanul se repezi pe pasarela de comandă, telegraful țîrîi. De data asta huruitul neașteptat al mașinilor nu mai fu însoțit de zgomotul acela sinistru. Vasul prinse din nou viață și se urni din loc. La prova prinseră a plescăi din nou valurile. Cînd „Komintern”-ul viră, cu capul la compas, toți strigară în cor:

— Pentru inginer, ura, ura, ura!…

— Toată lumea la posturi! tună căpitanul, care, contrar obiceiului, își aprinse o țigară chiar acolo, pe pasarela de comandă. Puntea se goli.

Mă ridicai cam fără chef de pe baba, mă apropiai de tovarășul meu de aventuri submarine și-i scuturai tare mîna. Apoi, aruncai, o privire înapoi, peste bord, spre valurile care legănau în depărtare resturile sfîrtecate de explozie și, cu senzația neplăcută că făptuisem o crimă, îmi închipuii cum se scufundă acum încet, încet, în bezna adîncă, velierul acela, care rătăcise atîta vreme după naufragiul său, înfruntînd timpul și oceanul… Puternica încordare care mă stăpînise pînă acum slăbi, apoi se topi cu totul. În locul ei, trupul și mintea se lăsară pradă unei oboseli de neînvins. Spusei unui matroz să ducă lucrurile găsite în camera hărților, iar eu mă tîrîi spre pasarela de comandă.

Văzîndu-mă, căpitanul îmi întinse amîndouă mîinile:

— Ai fost la înălțime, Evgheni Nikolaevici, bravo! Îți mulțumesc. Diseară vom goli o sticlă de rom de calitatea întîi, împreună cu salvatorul nostru, și-l arată cu un gest pe inginer. Pînă atunci, du-te și te odihnește, văd cît ești de obosit.

Coborîi cît putui de repede de pe pasarela de comandă și, după un duș bun, mă îndreptai spre cabină. Mă trîntii pe pat și un timp mi se năzăriră ba lumina tulbure din apă, ba unduirea petelor de soare, ba întunericul din cală… Cabina trepida, mașinile huruiau, nava își reluase mersul obișnuit. Toate cele întîmplate se prăbușiră în neant… După un minut dormeam dus.

Se însera, cînd mă trezii cu senzația că mă aștepta ceva neobișnuit. Îmi amintii deodată de lucrurile pe care Ie descoperisem pe velier. Mă îmbrăcai, luai în fugă o gustare și mă dusei la căpitan, unde găsii o societate însuflețită de un rom de calitatea întîi, al cărui admirator nedezmințit eram și eu. Cînd mă văzu, căpitanul ordonă să se întindă pe covor o foaie de cort și ne apucarăm să deschidem lădițele cu pricina. Cea mai mare, care nu ceda în fața dălții, era dintr-un lemn tare. O răzbirăm numai cu cîteva lovituri zdravene de topor. În cabină se răspîndi un iz bizar, acru. Spre dezamăgirea noastră, nu găsirăm decît un terci de petice de piele tot ce rămăsese din jurnalul de bord. Căpitanul, inginerul și mecanicul izbucniră fără să vrea în rîs cînd văzură ce mutre lungi făceam eu și scafandrul. Deschiserăm una din cele două lădițe mici găsite de tovarășul meu. Aflarăm un sextant de bronz, de bună seamă foarte vechi. Ștersei stratul de cocleală pe o parte și putui descifra o inscripție în limba latină. Aflai astfel că sextantul „era făcut de mecanicul Daniel”… — și mai nu știu cum, i-am uitat numele — „din Glasgow, în anul 1784”. Aceste date nu erau prea lămuritoare, pentru că instrumentele vechi englezești se întîlneau pe orice vas și, datorită neobișnuitei lor rezistențe, puteau fi folosite multă vreme.

A treia ladă, însă, ne răsplăti din plin strădania cu binecunoscuta bucurie a celui ce-și atinge țelul dorit, învelișul exterior de lemn, foarte vechi, se frînse fără nici o greutate în mîinile noastre la prima încercare de a-l deschide, dînd la iveală, în lumina puternică din cabină, un borcan de cositor, cu luciu mat, de pe care picura apa. Borcanul era închis cu un capac gros, foarte tare înțepenit. Nu-l puturăm scoate și, cu ajutorul unui ferăstrău adus de mecanic, tăiarăm marginea superioară. Sub el găsirăm un al doilea capac, lat, filetat, cu un inel în mijloc. Îl deșurubarăm destul de ușor și din borcanul care se umezise prea puțin înăuntru scoaserăm triumfători un sul de hîrtie.

Pentru a doua oară în ziua aceea din piepturile tuturor izbucni un „ura” răsunător.

Teancul de hîrtii groase, boțite, strîns neglijent într-un sul cenușiu care se fărîmița ușor, deveni centrul de atracție pentru toți cei ce se aplecaseră deasupră-i. Procesele chimice sau umezeala din borcan distruseseră tot ce scria în susul și în josul hîrtiilor. Tot atît de mult avuseseră de suferit și foile care înveleau sulul. Rămăseseră neatinse numai cîteva pagini din mijlocul pachetului și o altă foaie de hîrtie groasă, gălbuie, împăturită în patru. Ea ne oferi cheia celor petrecute.

Litere mari și neregulate acopereau în rînduri ușor aplecate patru pagini îngălbenite. Limba engleză veche nu era ușor de descifrat. O făcui cu ajutorul inginerului, ceilalți sărindu-ne în ajutor cînd ne împotmoleam. Pe foaia aceea separată scria cam așa:

”12 martie, anul 1793, ora 6 p.m., 38°20′ latitudine sud, 28°45′ longitudine est, după calculele de dimineață. Mila Domnului fie cu mine. Vouă, oameni neștiuți, trimetu-vă cel din urmă salut al meu. Luați aminte la lucrurile de seamă pe care am a vi le spune și pe care le alătur la cele de față. Eu, Ephraim Jesselton, proprietar și căpitan, al minunatei corăbii „Sfînta Ana”, îmi număr ultimele clipe ce mi-au mai rămas de trăit în lumea asta, și mă zoresc să vă aștern cele ce urmează, ca voi să știți cum am pierit.

Am ridicat ancora la Cape Town [39] Capstadt, în original (Nota red. Club CPȘF.) în dimineața zilei de 10 martie. Ne îndreptam spre Bombay, și aveam să facem escală în Zanzibar. Ziua, am înconjurat Capul Furtunilor, după care am întîlnit valuri cum n-am mai pomenit de cumplite, iar corabia era aruncată dintr-o parte în alta. Noaptea, a venit de la nord-est un uragan, din care pricină am plutit în derivă, numai cu velele zburătoare din prova ridicate și ne-am abătut spre sud. Și a doua zi „Sfînta Ana” tot în derivă a plutit, luptînd cu uraganul ce se întețea. Dimineața, furtuna era și mai cumplită — în viața mea n-am mai văzut o alta care să-i semene. Am pierdut unul după altul toate catargele. Numai curajul echipajului a scăpat de mai multe ori corabia de la pieire sigură. Dar cupa suferințelor ce ne-o hărăzise soarta nu se golise încă. Munți de apă se prăvăleau fără milă peste corabie, care, ca și echipajul ei, ieși sleită de puteri din lupta crîncenă. Apa pătrunse la prova și prin punte. „Sfînta Ana” își pierdu stabilitatea și, la ora 5 p.m., își afundă prova în apă, apoi se aplecă pe o parte și începu să se scufunde. În clipa acestei ultime și ireparabile nenorociri, mă aflam în cabina mea. Tocmai intrasem și căutam să scot…”