Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Bordul epavei se contura acum limpede pe fondul apei slab luminate. Dincolo de bord se întrerupeau reflexele palide de lumină și domnea întunericul: acolo era abisul fără fund, iar apa părea ca cerneala. Mă cutremurai fără voie la gîndul că vasul atîrnă deasupra unei prăpăstii de opt kilometri…

O dată cu valurile de pe puntea epavei alergau și petele de lumină. Urmărind reflexele palide verzui ale soarelui, încercam să-mi dau seama cum arăta nava. Memoria, ce mi-o exersasem pe atîtea conture de veliere vechi, îmi veni în ajutor. Prin stratul gros de scoici și de alge șerpuitoare ghicii, mai curînd decît văzui, un vas cu trei catarge, cu corp lat, foarte masiv. Prova joasă și turtită, pupa înaltă aminteau de secolul XVIII. După frîntura foarte groasă de bompres ghiceai cît de lung fusese — ceea ce de asemenea caracteriza corăbiile din secolul XVIII. Corpul se păstrase neașteptat de bine, chiar și capacul bocaportului [33] Bocaport — deschidere în puntea navei, care servește pentru acces în interior. (Nota red. rom.) mai era la locul său. În fața catargului principal se căsca o gaură uriașă. Puntea, turtită de vasul nostru, se lăsase în jos, carlingele [34] Carlinga — întăritură longitudinală continuă a corpului navei sub punte și pe fund. (Nota red. rom.) de pe punte fuseseră strîmbate, traversele de punte, rupte și răsfirate. Aspectul acestei părți devastate a corăbiei era, mărturisesc, sinistru, cu atît mai mult cu cît în găuri și crăpături se aciuise o beznă de nepătruns.

Încremenii în fața acestui haos de bîrne și scînduri frînte, dar însoțitorul meu aprinse o lanternă electrică puternică și o luă spre stînga. Într-adevăr, aici mijea în întuneric, așa cum presupusesem „teoretic” coridorul din dreapta al dunetei, pe care ciocnirea nu-l vătămase. Aprinsei la rîndul meu lanterna și, ținîndu-mă cît mai aproape de scafandru, pășii înăuntru, pipăind cu picioarele scîndurile de pe jos. La dreapta noastră se cernea o lumină cenușie, care răzbătea, după cum îmi dădusem seama imediat, prin spiraiurile [35] Spirai — deschidere în puntea navei care servește pentru aerisirea și luminarea încăperilor situate sub punte. (Nota red. rom.) din pupa, mai bine zis prin ce mai rămăsese din ele. Gurile de magazie, dacă mai existau, rămăseseră, desigur, în urma noastră, mai la dreapta, și trecusem, probabil, pe lîngă ele cînd intrasem în încăperile pupei. Îmboldit de o curiozitate nestăpînită, cercetam totul; îmi dădui repede seama că lumina se profila prin salonul ofițerilor. În fața sa trebuia să fie, așa cum se obișnuiește, cabina căpitanului. De bună seamă că aici, în peretele din dreapta mea, pe care juca acum o pată de lumină cenușie, abia vizibilă, era ușa cabinei unde aș fi putut afla, poate, misterul corăbiei. Mă îndreptai cu pași siguri spre dreapta. Lumina lanternei electrice, care în apă devenise roșie, luneca pe peretele cafeniu închis, neted, fără o crăpătură sau deschizătură. Pipăii peretele cu mîna înmănușată și curînd simții pe scîndurile vîscoase muchia unei uși [36] unui urcior, în original (Nota red. Club CPȘF.) .

„Asta e ușa”, îmi zisei eu și începui să împing scîndurile cu umărul. Dar nu cedau. Lovii cu ranga de fier și, la a patra izbitură, lemnul se sparse atît de brusc, încît eram să scap drugul în gol, mai bine zis în apa dindărătul ușii. Împingeam mereu ușa, cînd, deodată, răsări în spatele meu cercul luminos al lanternei celuilalt. Scafandrul își apropie casca de a mea și în semiîntuneric citii pe chipul lui mirare și îngrijorare. Făcui un semn spre ușă. Încuviință și el din cap. În momentul acela auzii în receptor glasul slab al inginerului, care repeta stăruitor: „Tovarășe secund, ce-i cu voi, de ce nu răspundeți?” Răspunsei scurt că pătrunsesem în încăperile de la pupa, că totul era în regulă și că acum vom intra în cală. Glasul din receptor amuți și eu revenii la ușa îndărătul căreia eram încredințat, fără a ști nici eu de ce, că se află cabina căpitanului.

Scafandrul pipăi și el muchiile ușii și băgă ranga între ușă și toc. „Ei drăcie! Probabil că ușa se deschide în afară”, mă dumirii eu și îmi asociai puterile celor de urs ale scafandrului. Nu trecură două minute și ne aflam în bezna cabinei, care, într-adevăr fusese cîndva a căpitanului. Lanternele noastre luminau destul de slab, încăperea era mare și nu putui să-mi dau seama cu precizie cum arăta. Podeaua era netedă și lunecoasă. Ne încurcam mereu în niște bucăți de lemn, probabil resturi ale mobilierului. Vîrful cizmei mele grele lovi ceva. Lumina lanternei smulse din beznă colțul unei lăzi pătrate, care zăcea mai la o parte, lîngă peretele din stînga al cabinei.

— Aha! exclamai triumfător.

Și imediat auzii, venind parcă din altă lume, glasul inginerului:

— Ce „aha”?

— Nu-i nimic, totul e în ordine, mă grăbii să-l liniștesc și mă aplecai deasupra lăzii.

Nu era grea, dar mie, care și așa eram destul de împovărat cu scule și ostenit de munca asta cu care nu eram obișnuit, îmi venea foarte greu să car această povară suplimentară.

Scafandrul celălalt ocolise între timp cabina prin dreapta, găsind și el două lăzi mici, cu care se întorcea acum, strîngîndu-le subsuoară. Dădu satisfăcut din cap cînd văzu povara cu care mă tăbîrceam. Nemaigăsind în cabină nimic deosebit, ținurăm o „consfătuire”. Discutarăm prin telefoanele de la suprafață, adică prin cele de pe vas, apoi scoaserăm lucrurile găsite pe puntea epavei și le așezarăm la loc ferit. Ne-am întors din nou în coridor, unde am găsit îndată trecerea spre cală.

Cele ce-au urmat, teamă mi-e că nu le-aș putea povesti de-a fir-a-păr și închegat. A fost o muncă nespus de anevoioasă în bezna fără fund a locurilor de trecere înguste și înghesuite. În cele din urmă eu și celălalt scafandru reușirăm să așezăm cîteva încărcături de explozibil în fundul și la tribordul corăbiei. După ce terminarăm și verificarăm firele, mă simții istovit de tot și mă rezemai, fără puteri, de un stîlp masiv din cală, lîngă pupa. Tovarășul meu își dădu seama în ce hal eram și mă lăsă să răsuflu. Cînd ajunsei din nou pe punte, lucru ce nu fu tocmai ușor, simții o bucurie neroadă la vederea luminii palide a razelor de soare. Îmbrățișai pentru ultima oară cu privirea puntea ciudată a epavei — gurna [37] Gurna — împreunarea rotunjită a fundului, cu bordurile navei. (Nota red. rom.) din dreapta corăbiei și fărîma de bompres, pe care ochii mei, obișnuiți cu întunericul dinăuntru, le distingeau acuma clar.

Dădui semnalul: „Ridicați-ne”. O lumină tot mai puternică năvăli asupră-mi, valurile amenințau din nou să mă izbească de corpul navei. Salutai în sinea mea cu bucurie suprafața orbitoare a oceanului… În timp ce mîini pricepute îmi scoteau casca și mă descotoroseau de costumul împovărător, fu tras afară din adînc și tovarășul meu.

Mă lăsai fără puteri pe o baba [38] Baba — coloană joasă din lemn, oțel sau fontă care servește pentru legarea parîmelor de manevră ale navelor. (Nota red. rom.) , uitîndu-mă cu admirație la scafandru, care nu părea să-și fi pierdut nici după a doua imersiune vioiciunea-i provocătoare.

— Strașnic secund aveți, spuse el căpitanului. A făcut treabă, nu glumă! Noi, mai bine zis dînsul, am scotocit peste tot și am găsit ceva în cabina căpitanului. Omul făcu un semn spre lăzile pe care le găsisem și care între timp fuseseră ridicate pe punte.