Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Sultanov se întoarse la foc și se întinse pe nisip. Ciurilin puse desagii sub capul tovarășului său și îngenunche lîngă el:

— Stai culcat, Arseni Pavlovici, eu mă duc în recunoaștere, și cu un gest arătă spre stînga, unde, dincolo de bancul lat de nisip și de apa ce strălucea în soare, se îngrămădeau o mulțime de bușteni cenușii încolăciți.

Dar ajutorul se ridică în capul oaselor:

— Maxim Mihailovici, uite ce zic eu… Sultanov se codea. Dacă mă doboară boala, lasă-mă aici și du-te. Unul din noi trebuie neapărat să scape. Serios, nu glumesc! se supără el.cînd văzu că Ciurilin surîdea.

— Lasă asta, dragul meu! Odihnește-te și totul va trece. Dacă răzbim, atunci vom răzbi împreună! spuse cu glas tare Ciurilin, dîndu-și seama că tonul vocii sale nu avea hotărîrea care trebuia. Ei, eu am plecat. Și, ridicînd arma, porni încet, tîrșîindu-și picioarele pe nisipul care scîrțîia, spre cotul rîului.

Ciurilin voia să coboare pe rîu, ca să examineze valea după zăhat.

Spaima ce-l cuprinsese nu-l părăsea, oricît încerca s-o biruie. Ah, cît de mult dorea acum Ciurilin să se întoarcă în lumea obișnuită a cărților, a hărților, a cercetărilor științifice, să predea țării sale bogățiile ascunse sub mușchiul și mlaștinile înghețate din Amnunnaci, să reflecteze în liniște și tihnă, în fața microscopului, să discute cu tovarășii săi! Oare nu va izbuti niciodată să se întoarcă acolo unde nu sînt nori de musculițe, haine veșnic ude, fum înecăcios și această goană nebună înainte, mereu înainte?

Ciurilin trecu de cotul rîului și o luă mai departe de-a lungul malului.

Mergea și se gîndea la Sultanov: „Ce forță îi împinge pe oameni la astfel de acte de eroism nemaivăzut, nemaipomenit? Oare, de vom scăpa, va afla cineva de eroismul stoic al acestui om? Sau toate vor rămîne de domeniul trecutului, vor păli repede, vor fi date uitării, ca un vis urît… Cine ia în serios visurile? Dacă nu scăpăm, nimeni n-o să afle nimic. Mai mult decît atît — vor spune că am pierit fiindcă n-am avut experiență, fiindcă n-am fost prudenți. Iar acolo, la mii de kilometri depărtare, e adevărata lume… Acolo e viața, fericirea lui Sultanov și femeia lui iubită, care îl așteaptă de atîta vreme cu nerăbdare, cu înfrigurare”.

La dreapta, pe malul opus, auzi un zgomot. Prundișul scîrțîia, iarba uscată foșnea ușor. Ciurilin se dezmetici, își aruncă ochii într-acolo, și inima începu să-i zvîcnească năvalnic.

Sub malul neted, cu copitele cufundate în apă, stătea un elan — un mascul enorm. Corpul lui puternic părea de departe negru. Coarnele larg răsfirate, ca palmele unui gigant cu degetele desfăcute, erau de culoare deschisă; dintre ele răsăreau loburile mari, proeminente, ale urechilor îndreptate spre Ciurilin. Elanul care privea cu încordare pe geologul încremenit plecă capul, întinse înainte coarnele și scoase un răget răgușit. Ciurilin nu clinti, strîngînd atît de tare cureaua armei, încît mîna începu să-l doară.

Elanul se întoarse și, deodată, silueta lui deveni alta — un corp suplu, gheboșat, pe picioare înalte. Atitudinea animalului arăta că e gata să țîșnească în orice clipă ca o săgeată dintr-un arc întins. Botul coroiat se înălță, pe gît se răsfiră barba neagră și țepoasă, greabănul curbat se vedea și mai pronunțat. Apoi, elanul desfăcu larg picioarele, băgă botul în apă și intră în rîu. Ciurilin smuci arma de pe umăr. Animalul sări ca fulgerul pe mal. Siguranța țăcăni și Ciurilin trimise un glonț în greabănul înalt. Elanul se poticni, căzu, dar sări din nou în picioare. De-a lungul rîului răzbătu un al doilea foc și animalul dispăru în tufiș. Pierzîndu-și de tot cumpătul, Ciurilin se aruncă în rîu, ridicînd arma deasupra capului. Curentul era gata-gata să-l răstoarne, dar el îl învinse și se trezi repede pe celălalt mal. La vreo zece metri de mal, în iarba înaltă, zări corpul de un cafeniu închis al animalului. Ciurilin se apropie cu atenție de el și se convinse că elanul era mort — zăcea cu capul dat pe spate, proptit în coarne, cu picioarele dinainte îndoite. Chiar și înțepenite, acest trup te făcea să simți uriașa forță ce sălășluise în el.

Ciurilin nu era vînător adevărat. Îngenunche și mîngîie botul elanului, îndurerat de cele petrecute. Oricum, însă, cele șaisprezece puduri de carne gustoasă schimbau soarta geologilor. Ciurilin se ridică, se rezemă în armă, aruncă o privire în jos și văzu mai încolo, pe rîu, la vreun sfert de kilometru, încă un zăhat. Restul albiei se pierdea în pădurea deasă ca o perie. Departe de tot însă, pădurea cobora, lăsîndu-l să vadă un versant muntos care cădea drept în rîu.

„Dacă acelea sînt chei, o să întîlnim praguri, dar terminăm cu zăhaturile”, gîndi Ciurilin. Scoase la repezeală măruntaiele elanului, luă cu dînsul buzele, inima și o halcă de carne, însemnă locul cu o prăjină înaltă și trecu rîul, pe zăhat, fără a uita totodată să-l cerceteze cu atenție.

Masa copioasă — adevărat ospăț — la început slăbi și mai mult pe călători. A doua zi, însă, Ciurilin și Sultanov se înviorară.

Dincolo de ultimul zăhat, un pîrîu destul de mare se vărsa din dreapta în Moiero. Valea se îngusta, munții împăduriți cu larice ruginii se apropiau de rîu, al cărui curs devenea tot mai repede. Apa plumburie, fără luciu, se umfla și cobora ritmic, parcă ar fi respirat. Prundurile se înălțau ca niște ziduri de cetăți. Goneau nebunește îndărăt limbile de nisip, copacii, gurile negre ale eroziunilor. Stîncile se apropiau și mai tare, talazurile mugeau. Oglinda apei se încreți, apoi se despleti în șuvoaie și valuri înspumate. Apa năvăli pe pluta ce gonea. Cîteva clipe de îngrijorare — dar ieșiră din nou în largul apei.

Cursa rapidă învioră pe cei doi oameni istoviți. Se simțiră cuprinși de beția victoriei obținute în sfîrșit.

Nu va trece mult, și acolo unde au trudit ei, prizonieri ai codrilor și mlaștinilor, vor veni mii și mii de oameni. Cu puteri înzecite vor croi drumuri peste întinderile neumblate, vor doborî pădurile, vor seca mlaștinile. Duduitul mașinilor, lumina strălucitoare a becurilor electrice vor sfîșia tăcerea și bezna taigalei…

— Serghei Iakovlevici, o telegramă din Hatanga. Cu siguranță că e de la Ciurilin!

— Cum? Dă-mi-o repede! Profesorul o desfăcu febril și o citi pe nerăsuflate. Hîrtia îi scăpă din mîini. Nu, nu-i nimic, o ridic singur… Du-te, totul e bine, se întorc.

Rămînînd singur, Ivașențev ridică telegrama și-i reciti textul lapidar: „Tot ce-am căutat am găsit. Stop. Ne întoarcem cu avionul sănătoși. Stop. Ciurilin. Stop. Sultanov. Stop”.

Profesorul Ivașențev se ridică din fotoliu, ca să se încline adînc în fața telegramei, pe care o așeză apoi cu multă grijă pe birou.

S-a întîmplat cu ani și ani în urmă. Eram secund pe o navă măricică; se numea „Komintern”, avea cinci mii de tone și era de construcție solidă, englezească. Făceam naveta între Vladivostok și Kamciatka, uneori abătîndu-ne mai spre sud, pînă la Șanhai, sau numai pînă la Henzan și Hakodate.

Iulie 1926. Eram într-o cursă obișnuită spre Petropavlovsk, cu escală la Hakodate, prin urmare trebuia să trecem prin strîmtoarea Tsuhara. Ieșirăm din Hakodate pe înserat, iar după 24 de ore ne surprinse o furtună nemaipomenită, adevărat taifun, venită dinspre sud-vest. Marea era atît de agitată, încît, în timp ce ocoleam capul Nemuro, valurile începură să acopere vasul. Aveam o încărcătură prețioasă pe punte și, în afară de asta, diferite mașini, destul de fragile, în cală. Căpitanul nostru, Begunov, un bătrîn cam posac, dar de treabă, mă chemă pe pasarela de comandă la o scurtă consfătuire, după care hotărî să întoarcă nava, pentru a prinde vîntul aproape din pupa. De îndată vasul încetă să mai ambarce apă și, în ciuda valurilor infernale, pluti mai liniștit. Am fost nevoit să trasez un nou itinerar în locul celui obișnuit: lăsam la nord insula Sikotan și navigam mai la est de insulele Kurile…