Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Să coborîm direct prin grohotiș și să pornim pe rîu la vale, propuse Sultanov. După aceea ne întoarcem în sus. Așa nu se poate să nu le dăm de urmă.

Șeful serviciului de producție al Institutului intră în cabinetul lui Ivașențev și, fără o vorbă, se lăsă să cadă într-un fotoliu.

— Soarta lui Ciurilin mă alarmează serios, rosti îngîndurat profesorul. E prea încăpățînat ca să fie prudent. Samarin a sosit de o lună, iar Ciurilin și Sultanov au rămas în taiga. Trebuie să trimitem telegrame oriunde avem posibilitatea, ca să obținem informații: la Sottîr, la Tura, la Hatanga, la baza Uniunii vînătorilor din Ciringda…

De la pilonii stației de radio de pe insula Dickson își luară zborul în eter, peste taiga, unde care duceau pretutindeni aceeași întrebare: „Hatanga, Sottîr, Tura. Stop. Comunicați urgent știri. Stop. Expediția Direcției materiilor prime minerale. Stop. Condusă inginer Ciurilin. Stop…”

Undele ajunseră și pînă la grohotișul înalt de lîngă Moiero. Dar geologii, firește, n-aveau de unde ști că eterul se frămînta pentru soarta lor. Ei pășeau cu grijă pe suprafața lunecoasă, acoperită cu licheni, a unor dale enorme, săreau peste crăpăturile adînci dintre blocuri, se cățărau cu trudă pe muchiile ascuțite și pe coaste.

Grohotișul, care se întindea pe mai mulți kilometri, era un haos de piatră spartă — cimitir de oseminte sure de piatră la marginea lumii, unde munții se bat cap în cap, sfărîmîndu-și frunțile, răvășindu-și poalele, dezgolindu-și coastele ascuțite într-o cumplită încăierare care a acoperit solul cu schelete hîde.

— Serghei Iakovlevici! Sottîrul comunică: ieri au sosit muncitorul și ghidul lui Ciurilin, împreună cu caii; geologii au rămas în taiga. Iată telegrama.

Profesorul izbi furios cu pumnul în birou:

— Eram sigur! Vor pieri degeaba! Telegrafiați la Sottîr. Dar cine i-ar putea găsi? Trebuie să formăm o expediție… și Ivașențev începu să cotrobăiască nervos printre hîrtiile de pe birou. Cînd te gîndești că e o încăpățînare inutilă! Dacă în trei ani n-au găsit nimic, o lună în plus nu poate schimba situația!

— Bravo nouă! Ia te uită, Arseni Pavlovici, ce plută strașnică ne-a ieșit din trunchiurile uscate de brad. Halal! Merinde avem pentru o săptămînă. Dar nu-i nimic! Curentul e repede și o să ne poarte, nu glumă. Hai să punem mîna. Un, doi: hop!

Mica plută se legăna pe apă, apoi se întoarse și, împinsă de prăjini, începu să plutească tot mai repede pe firul rîului. Prin locurile astea Moiero nu era prea adînc; zăreau sub plută, pe fund, prundul alcătuit din pietre lunguiețe și netede. După atîtea zile grele, geologii se simțiră pentru prima oară ușurați, chiar bucuroși. Sacii nu le mai împovărau umerii trudiți, picioarele roase de cizmele lăbărțate respirau în voie și se odihneau, în timp ce rîul ducea pluta cu cel puțin șase kilometri pe oră. La drept vorbind, poate asta era bucuria cea mare — să stai jos, să tragi în piept mahorca lăsată de Nikolai, să îndrepți numai din cînd în cînd pluta, împingînd-o cu prăjinile și, în același timp, să simți că înaintezi, că oră cu oră se scurtează nesfîrșitul drum.

Acum îți puteai permite luxul să te lași furat de gînduri, să-ți aduci aminte de atîtea lucruri care mai există în lume. Clipocitul apei, susurul ei melodios prin prunduri, jocul iute al undelor mici — totul părea plin de viață și de voioșie după tăcerea grea, apăsătoare, după monotonia și încremenirea din împărăția mlaștinilor.

Moiero era plin de meandre și coturi pronunțate. Acum pluteau pe lîngă maluri joase. Valea lată rămînea în urmă, pădurea se apropia de rîu și nu după mult cuprinse albia între pereți înalți, de un verde întunecat, pluta străbătea parcă o potecă tăiată prin desișul de molizi. Mulți, săpați la rădăcină de apa rîului, se aplecau deasupră-i. Mai încolo, poteca aceasta părea că se îngustează; arborii își împreunau vîrfurile deasupra apei, răpindu-i luciul, preschimbînd-o într-o panglică întunecată și rece.

Un molid uriaș, doborît de curînd, zăcea de-a curmezișul rîului, aproape atingînd cu vîrful încă verde bancul larg de nisip de pe malul stîng. Geologii împinseră pluta spre mal, săriră în apă și o tîrîră pe prundiș. Aveau să mai întîlnească arbori care le-ațineau drumul, dar toate astea părură floare la ureche lui Ciurilin și Sultanov, pînă ce auziră, la un cot mai brusc, un clipocit puternic.

— La mal! repede la mal! — strigă Ciurilin. În fața noastră-i un zăhat [28] Zăhat — aglomerare de trunchiuri de arbori aduși de apele mari, care se îngrămădesc de-a curmezișul unui curs de apă. (Nota red. rom.) !

Dar era prea tîrziu, pluta mergea prea repede. Prăjina înfiptă în fundul rîului se rupse cu trosnet scurt și fragila lor ambarcațiune se năpusti de-a dreptul spre grămada înaltă de trunchiuri ce barau rîul.

La dreapta, unde arborii erau mai rari, apa, vuind asurzitor, țîșnea pe sub zăhat. Crăcile și trunchiurile subțiri, arcuite, vibrau sub presiunea apei; de acolo venea acel zgomot caracteristic, semănînd cu loviturile unui valț mare.

Sultanov și Ciurilin se repeziră în spatele plutei și apucară prețioșii saci, toporul și arma. În aceeași clipă, pluta se afundă sub zăhat, se opri brusc și începu să-și ridice vertical coada, în timp ce botul și-l vîra tot mai mult în apă. Izbitura puternică îi proiectă înainte pe cei doi, dar reușiră să sară pe zăhat. Apa urla și spumega dincolo de pluta care astupase în parte trecerea îngustă. Fără a pierde o clipă, Ciurilin și Sultanov se apucară, pe rînd, să taie buștenii cu unicul lor topor. După două ore de muncă istovitoare, pluta fu degajată și, cu ajutorul unei funii, trasă mai aproape de mal, Ia marginea zăhatului, unde apa ajungea pînă la brîu. Luptînd cu apa rece și repede ce amenința să-i doboare, geologii săltară anevoie pluta și o traseră prin spărtura tăiată, la nivelul apei, în buștenii groși și lunecoși. Mai încolo drumul era liber, din păcate, însă numai pe o distanță de vreun kilometru și jumătate! Din nou în fața plutei apăru un zăhat — un morman și mai mare de bușteni albi, cojiți, dintre care ieșeau, ca niște lănci înfricoșătoare, cioturile groase, rădăcinile și crengile arborilor bine înfipți în prund.

Pe bancul de nisip albicios ardea un foc zdravăn. Pluta odihnea priponită la mal. Ciurilin și Sultanov ședeau cu fața spre rîu, întorcînd spinările ude, fumegînde, spre foc. Deasupra nisipului se înălța un mal abrupt, cu iarbă uscată, pe care așternea reflexe aurii soarele strălucitor ce trezise nori de musculițe amorțite de frig.

Sultanov se ridică deodată și, cu pași nesiguri, se îndepărtă de foc. I se făcuse greață, stomacul refuza hrana ce de-abia o primise. Ciurilin își urmărea cu îngrijorare ajutorul. Nici lui nu-i era mai bine. Inima, sleită de eforturile istovitoare, de foamea prelungită și de lipsa de somn, aci bătea greoi și rar, aci zvîcnea slab și mărunt, cerînd odihnă și liniște deplină.

Pădurea pustie îi strîngea ca într-un clește; în sufletul lui Ciurilin începu să se strecoare încet, încet, frica. Trebuiau să străbată cu pluta vreo patru sute de kilometri. Dar în cele două zile de cînd merg din zăhat în zăhat n-au făcut decît șapte. Șapte kilometri! Merinde mai aveau doar pentru patru zile — și numai rații infime. Dar cîtă trudă le mai rămînea de acum încolo! Să se cufunde pînă la umeri în apa rece, să taie buștenii groși, să tragă din răsputeri pluta… Erau istoviți! Se îndoia că vor rezista măcar o zi. Cine știe cîte zăhaturi aveau să mai întîlnească — unul sau o sută!