Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Aici, avem carne! spuse radios evencul.

Ciurilin era îngrijorat. Timp de lucru propriu-zis nu mai aveau. Înaintau în contul timpului trebuincios la întoarcere. Și, totuși, mica expediție pătrundea cu încăpățînare tot mai adînc în inima mlaștinilor, departe de orice curs de apă, pe unde nu mai fusese picior de om.

Centrul podișului Amnunnaci merita din plin numele ce i-l dăduseră evencii; era o depresiune lipsită de arbori și arbuști, acoperită numai cu o iarbă uscată leșietică, și, din loc în loc, cu petele întunecate ale unor poieni de mușchi. Depresiunea cobora în pantă dulce, tivită în depărtare de liziera abia vizibilă a unei păduri. Numai în stînga, orizontul se transforma într-o panglică dreaptă și neagră: acolo, platoul era probabil mai înclinat, lăsînd să se vadă, în depărtare, munții. Curînd, din cerul mohorît pogorî, ca un val plumburiu, ploaia cea deasă și măruntă. Mlaștina fără început și fără de sfîrșit, greu de străbătut, în care înotau cei patru, apăsa, oprima, făcîndu-i să simtă neputința omului. Oricît de mult ar fi vrut cineva să scape de aici, îi trebuiau săptămîni și luni de zile ca să se poată elibera din captivitate. Nu degeaba îi invidia Sultanov pe elani: pe covorul moale de mușchi, prin mîzga lipicioasă, prin iarba și tufele de bagulnik agățătoare, omul cel mai zdravăn, picioarele cele mai deprinse, pot face într-o zi cel mult treizeci de mii de pași. Și dacă îți trebuie o jumătate de milion de pași ca să ieși din bahne, poți să strigi și să te zbați mult și bine, copleșit de tristețe, poți să chemi și să invoci pe cine vrei — nimic nu-ți va fi de folos. Treizeci de mii de pași — și nici unul singur greșit. De fiecare dată trebuie să pipăi terenul, altfel riști să te poticnești de mușuroaie, rădăcini, să luneci în crăpăturile dintre bolovanii aluviunilor și să-ți frîngi vreun os — și atunci, ți-a sunat ceasul.

Caravana coti în unghi drept spre stînga, către îndepărtata vale Moiero. Perdeaua ploii nu-i lăsa să vadă nimic și zile întregi se călăuziră numai după busolă. Ciurilin și Sultanov schimbau arareori o vorbă, muncitorul și evencul nu erau nici ei mai guralivi. Noaptea, caii flămînzi, care dădeau tîrcoale cortului, în căutarea ierbii, umpleau văzduhul cu clinchetul melancolic al tălăngilor lor. Din cînd în cînd un răget scurt sfîșia noaptea oarbă — boncăluiau elanii, căci era toamnă și venise vremea împerecherii, vremea luptelor dintre masculi…

La o cotitură a potecii pe care o croiau cu trudă, Ciurilin se izbi de ceilalți. Caravana se oprise. Caii se strînseră unii în alții.

— Maxim Mihailovici, vino repede! Voronok a dat într-un ciot! strigă Piotr cu desperare.

Ciurilin se apropie. Un cal negru, tînăr, căruia i se scosese samarul și șaua, stătea mai la o parte. Pielea lui era străbătută de un tremur puternic, picioarele din spate se îndoiau.

— S-a prăbușit dintr-o dată cu amîndouă picioarele, și s-a izbit cu burta de un ciot, îl lămuri îndurerat Sultanov.

De-a lungul piciorului stîng din spate a lui Voronok curgea un fir lat de sînge. Calul se clătină și se întinse la pămînt.

— Ce facem, Arseni Pavlovici? întreba Ciurilin, după ce examină rana.

— Ce să facem? Sultanov se întoarse și se dădu la o parte. Eu, unul, nu pot…

Ciurilin simțea că i se rupe inima de milă. Dar caravana stătea și, în cele din urmă, șeful ei, pălind ușor, luă arma în mînă și trase cu zgomot închizătorul. Țeava se ridică încet spre urechea lui Voronok. În clipa aceea, Piotr, care înlemnise, copleșit de o sfîșietoare durere, se repezi și se încleștă de țeava armei:

— Nu trage, Maxim Mihailovici, nu trage! Voronok o să se facă bine și o să vină singur după noi, ți-o spun eu…

Pe obraji i se prelingeau lacrimi. Ciurilin cedă cu dragă inimă rugăminților lui Piotr. Samarul lui Voronok fu împărțit și pus pe trei cai, șaua pe al patrulea. Voronok zăcea la pămînt, dar întinse gîtul după caravana care dispărea în depărtare…

În dreapta, după o măgură prăvălatică, în mîzga sură presărată cu cîteva sălcii, se ivi, mic de-abia îl deslușea ochiul, firul argintiu al unui pîrîiaș.

— Pietre, Maxim Mihailovici! strigă Sultanov, arătînd spre o pată cenușie din mijlocul pîrîului.

Într-adevăr, în apa limpede văzură prundiș și pietre mari, rotunde, acoperite pe alocuri cu o pojghiță roșcată de fier.

— Ia să văd, și Ciurilin păși spre pîrîu. Iar dumneata spune-i lui Nikolai că azi vom merge pînă ce se va întuneca de-a binelea.

Sultanov se apropia de ghid. Evencul, după ce pricepu dispoziția, dădu ursuz din cap și zise că știe el singur cît de tare trebuiau să se grăbească.

Deodată, dinspre pîrîu, răsună glasul lui Ciurilin:

— Stai, Arseni Pavlovici!

Inima lui Sultanov prinse a bate mai repede. Se repezi spre mal. Ciurilin agita în aer o piatră; emoția îl împiedica să scoată o vorbă, li dădu lui Sultanov piatra spartă, după care se apucă să arunce de zor, pe mal, una după alta, pietre acoperite de un mii vîscos. Sultanov privi spărtura proaspătă de rocă și tresări. Pe suprafața pestriță, luceau, roșii ca sîngele, cristale de pirop, amestecate cu grăunțe de olivin și diobsid verzi, liliachii și viorii.

— Grikvait! strigă Sultanov.

Și amîndoi geologii se apucară să spargă cu înverșunare pietrele aruncate de Ciurilin.

Roca dură și compactă ceda cu greu loviturilor ciocanului. Fiecare spărtură nouă dezvăluia aceeași suprafață pestriță, grăunțoasă. Sultanov intră și el în pîrîu, ca să caute pietre, și numai cînd dădură de un alt gen de spărtură de rocă — o suprafață de culoare închisă, aproape neagră, cu puncte verzi — Ciurilin se îndreptă din șale și-și șterse sudoarea de pe față.

— Uf! răsuflă Sultanov. Aproape numai grikvait. Dar ăsta nu cumva e kimberlit?

— Cred că da, întări Ciurilin. E din partea nealterată a rocii intruzive [24] Intruzie — pătrunderea rocilor topite (magmă) în crăpături, în goluri, sau între straturile de pămînt. (Nota red. ruse.) .

Mîinile lui Ciurilin, care-și răsucea o țigară, tremurau.

— Ăsta nu e prundiș, Arseni Pavlovici, grăi el rar, aproape solemn. Grohotișul este prea mare pentru un pîrîiaș ca ăsta.

— Va să zică, pîrîul a erodat… Sultanov se întrerupse nehotărît.

— …un depozit aluvionar [25] Depozit aluvionar — zăcămînt format pe loc, fără ca apa să fi transportat sau deplasat produsele dezagregării rocilor. (Nota red. ruse) de grikvait! — termina cu siguranță Ciurilin. Adu-ți aminte că bucățile de grikvait găsite în filoanele africane au forma unor bolovani rotunjiți, desigur de erupție.

Pentru prima oară în aceste zile, multe la număr, pe fața lui Ciurilin înflori un zîmbet larg, radios.

— Așa-a… zise Sultanov. Asta înseamnă că trebuie să mergem spre izvoarele pîrîului, încolo, spre pădurea deasă de molizi… Întoarceți! Înapoi! strigă el spre Nikolai și Piotr, care se apropiaseră.

Evencul mijea ochii și urmărea cu luare-aminte figurile radioase ale șefilor săi; Piotr lovi pe Bulanîi peste crupă:

— Înapoi la Voronok, cap sec!…

Molidul doborît se prăbuși trosnind, iar după el un altul. În tăcerea pădurii întunecate, loviturile topoarelor răsunau sonor.

Oamenii, osteniți, se așezară pe jos și-și aprinseră cîte o țigară.

— Voronok al nostru se întremează văzînd cu ochii, abia de mai șchioapătă, comunică Piotr, care se dusese să vadă caii. Ce vă spuneam eu!… Mi se rupe inima cînd îi văd pe căluții noștri cum slăbesc, se topesc nu alta; iarba s-a uscat.